„Poți vedea unele lucruri prin lentilele ochiului uman, alte lucruri prin lentilele unui microscop, altele prin lentilele unui telescop și altele prin lentilele teoriei sistemelor. Și tot ce ai văzut prin fiecare tip de lentilă se află cu adevărat acolo. Fiecare mod de a vedea face posibilă cunoașterea mai completă a lumii minunate în care trăim.” (Donella H. Meadows, Thinking in Systems, London: Sterling)

Stările alterate de conștiință (printre care se numără și experiențele mistice) sunt destul de greu de descris. În cele de urmează am notat în cuvinte destul de palide un trip care a fost sub așteptări în anumite privințe dar și peste aceste așteptări în altele. Am ajuns să mă întreb de ce ar fi mai adevărată o stare decît alta. Răspunsul din motto mi se pare destul de bun pentru acest moment.

La început nici nu aveam chef să-mi notez.
Primele simptome 1:10. Somnolent-obosit. M-am trezit dintr-o amorțeală teribilă, puțin speriat de această letargie curată ca un cearceaf alb. Nu mă pot focaliza, perspectiva este nesigură ca la febră. Abia îmi țin capul pe picioare. Ha. O să mă tîrăsc în pat ca și cum aș boli.

14:35. Mă trezesc dintr-un vis ca un documentar despre efectele acestui drog dar timpul dispare și face o buclă ciudată ca banda lui Moebius în timp ce scriu. Visul continuă chiar și acum apare o altă cameră lîngă aceasta iar vocile se multiplică, mă bulversează.

08:30 (a doua zi). Tot nu mi-e bine, parcă nu știu pe ce lume sunt pentru că alunecă.
Nu am chef de nimic valuri de neputință și greață. Senzația că lumea ar trebui să arate altfel acum, că nu sunt doar impresii și mahmureală. Eructații aromate, mentolate și o acreală pe limbă. Alunec ușor dintr-o stare în alta trezie-vis, fascinație-groază, o călătorie care colcăie de contradicții și multiplicări fără capăt. Este ca o iluzie optică doar că fiecare apariție este noua și este interioară, prisma se află în mine.
Timpul aleargă teribil, creierul este spălat literalmente cu un jet de senzații noi. Îmi imaginez o pădure de ferigi apoi rezultatele etilului de argint pe limbă. Știu că nu este nicio substanță cu acest nume dar nu pot să mă opresc, cad din nou în mrejele visului. Doream să nu mai văd, să nu mai fi văzut, logoreea, lumea plină de imagini ca o membrană gata să se spargă, soarele intoxica florile cu aromă.
Invențiile erau instantanee (și totuși nu mi-a rămas nici una) iar proliferarea lor de nestăpînit. Nu înțelegeam de ce ar fi mai puțin adevărată realitatea asta. Puteam să urmăresc 3 sau 4 povești care se desfășurau concomitent și glisau pe neașteptate dintr-una în alta, era cel mai tare film și scenariu. Starea de confuzie și pierdere a reperelor era completată de repere noi. Auzeam vocile vecinilor și făceam legături instantaneu, totul era permeabil doar că nu mă interesa prea tare. Eram copleșit de senzații violente care escaladau pînă ce devenea tot mai greu să fiu șocat în ciuda mijloacelor prodigioase.
Rezist ca un boxeur făcut groggy dar sunt cam paranoic cu privire la alții. Abia aștept ca lucrurile să revină la normal și să nu mă mai doară capul. Este un alt regim de funcționare – senzație de febră-vertij, forțe irosite în această mișcare care se împleticește.
Văd prin cameră de parcă ar fi filmat și urmăresc asta împreună cu alți spectatori. Nu mai sunt chiar eu însumi – am alte priorități.
Pe cînd pendulam între vis și realitate totul se conforma imaginației mele dar nu eram impresionat sau mîndru era ca o condiție naturală uitată. Ca un copil atotputernic pe buza imaginației sale. Se poate ca această ambiție a atotputerniciei să aprindă cinismul și deprecierea. Sunt ca o frunză – un recipient străveziu abia ancorat între vînturi dar sunt și vîntul care mă bate năzuros. Starea generală e proastă dar sunt răsplătit în alt fel.
Nimic – niciun videoclip nu mă surprinde, am străbătut toate trucurile cinematografice și multe au o sursă psihedelică clară.
Totul este înghesuit, copleșit de un tsunami de imagini. Dar eu mă ridic ca uleiul peste mareea de imagini și înțeleg tot. Mi-e greu să mă obișnuiesc că lumea o ia de la capăt pentru că nu mai e aceeași (și nici capătul ei nu este).
Egoismul nu mai e stăpîn pe lume, nici nu mai are cu ce, lumea este descîntată, încîntată, generează efluvii colorate. Totul devine voluptuos și de îmbogățește în memorie. Pot să văd idealurile din altă perspectivă. Tot acest alai se înșiră de parcă sunt în D’ale carnavalului (De ce trag clopotele, Mitică ?).
(La o oră neprecizată am reluat scrisul)
Am mers pînă la buza prăpastiei dar nu prea aveam ce să arunc de acolo. Experiența a fost neplăcută și anesteziantă, mi-a cam rupt oasele pe final.
Senzația că o să cad cu fața pe tencuială și o să mă afund în ea. Crisparea somnolentă a varului era tot ce-mi trebuia. Am stat o vreme cu fața la mortar. Decupam mirosul roz al pleoapei, dulceața sincronizată a răsăritului și mă năștem din aromă, era ca începutul timid al unei cavalcade iar eu nu eram decît un umil posesor de nervi. Adulmec ramuri străvezii și lasouri acustice după care gîndim în bule, aceste surîsuri sparg suprafața pielii.
Amintirile amestecate ca o apă în frisoane și valuri.
Tot aspir să trag la țintă prin grindina de imagini care-mi lovesc retina.
Se aud zgomotele prin pereți, zgrepțănatul asfaltului, jetul care se revarsă din motorul anemic. Decolăm. Nici prea aproape de axul drumului dar nici ca de obicei. Geamurile ling carosabilul, imaginile patinează pe geam în căutarea unghiului mort.
Dar asta este deja o altă poveste.