Plouă. Pe rotunjimile corpului se târăsc șerpi transparenți. Mulți și mici. Iuți. Încolăcindu-se unii cu alții, fâșâind. Fâșâind și înaintând spre coapsele crispate de teamă. Către picioarele tremurânde. Atât de tremurânde de parcă un vulcan interior stă să erupă. Iar eu, o insulă pustie, mă zdruncin. Toate formele de relief sunt zguduite. Încep să trosnească și să se crape. Drum cu drum. Munte cu munte. Vale cu vale. Păsări, animale, totul se dezlănțuie. Furtună. Întuneric. În mine, ca în centrul pământului. Clocot. Fierbere. În curând mă voi evapora. Arșița va pune stăpânire pe tot cuprinsul meu. Voi deveni deșert. De sentimente. Câtă nevoie am acum de-o oază... De dragoste. Numai că eu simt că mă aflu în fisura unei roci imense ca un fir de iarbă răzleț care a găsit un punct de ieșire spre lumină și a dat buzna. Ca să nu apuce un altul să iasă pe aici. A scăpat de sufocare. Mai întâi a scos un braț, pe urmă și pe celălalt. S-a ridicat. A scos capul. Și iată-l cum crește. Cum își face loc. Așa și eu. Mă strecor prin felul de-a fi și mă adaptez chiar dacă unele lucruri...
Artificii de lavă auriu-albăstrie încep să țâșnească prin pori, cocoțându-se pe muchii de stele unde se sting sfârâind uleios. Simt febra ca pe o plită încinsă pe care mă perpelesc, turtiță, pe-o parte și pe cealaltă. Tot ce ating cu privirea se topește. Iubirea și ea. Soarele se topește alene și curge pe marginile ruginii ale amurgului, mânjindu-mi ferestrele speranțelor cu nostalgie. Îi rămân urmele ultimului zâmbet. Ca un timbru pe scrisoarea pe care o aștept și întârzie să vină. Înăuntru o carte. Versuri ce-mi sculptează inima. Așa cum ziua cioplește în noapte dându-i formele acelea luminoase, din ce în ce mai clare, până devine zori.
Dar bezna continuă să înfulece din lumina pâlpâită, devenind obeză. Eu mocnesc. Picăturile se prefac, instantaneu, în aburi. Fierbinți. Atât de fierbinți că ar transforma bolta cerească într-o strecurătoare. Prin care s-ar scurge destinul. De parcă destinul ar fi apa de la pastele făinoase în care un gurmand astral ar înfige furca și le-ar aduna într-o căpiță pe care ar înghiți-o. De fapt, un apret garantat 100%. În propriul destin învăluită precum o mumie.
Ploaia asta îmi lasă cruste. Mă umple de solzi. Fâș. Fâș. Fâș. Mă simt ca o reptilă târându-mă printre himere văzute cu ochi bulbucați ce se învârt asemeni unui roll-on. Fâșâitul se scurge prin vene, rotund ca niște spire care vibrează unele în apropierea celorlalte. Dezolant. Un bâzâit rece. Frigid. Mereu ploaia care bate parcă în antena parabolică. Ploaia bate în undele informației. Ploaia bate pe streșinile mele. Fără întrerupere. În geamuri. Fără întrerupere. În văgăună.
Eu ce mai sunt?!...

(18 aprilie 2010)