Mă dărâmasei. Mă adunam bucată cu bucată și mă lipeam cu ce puteam, cu ce mai găseam prin cotloanele prăfuite ale sufletului meu extenuat. Te alungam de fiecare dată când prea violent îmi pătrundeai în gând, apoi te chemam, doar ca să te gonesc din nou. Oricum erai mereu prezent cumva...însa nu te mai priveam continuu, deși știam că ești acolo. Ceea ce mă ajuta să pot să îmi mai opresc lacrimile din când în când și să nu mai fug de oameni. Eram conștientă că ești mereu prezent, dar mă obișnuisem cu umbra ta lângă mine mereu și încercam să o ignor de câte ori puteam.
Te-ai gravat pe mine cum își gravează îndrăgostiții numele pe brățări; te-ai gravat pe sufletul meu, pe trupul meu. Câteodată, când mă privesc în oglindă, te văd. Ești acolo, imprimat în liniile irisului, desenat în zâmbetul meu strâmb. Îmi ești înscris pe mâini, pe față. Mi te-ai tatuat pe inimă. Deși simțeam înțepăturile acului și cerneala împraștiindu-se sub piele, răbdam, pentru că știam că așa te voi avea mereu cu mine într-un fel.

Azi...azi ai făcut literele de pe trupul meu să ardă din nou. Le-ai scris iar, peste cele vechi, le-ai refăcut minuțios, ca un egiptolog care restituie inscripiția de pe o veche statuie. Te rugam ‘ai grija, dragul meu, abia am lipit cioburile’. Am încercat să mă împotrivesc...dar, recunosc, nu îndeajuns de tare.

Ce lumină stranie, de ceară, ne aluneca pe chipuri. Felinarul, bara de bătut covoare la care mă jucam când eram mică, blocurile scunde, turtite de cer, garajele dărâmate, ochii tăi - sferele alea negre care parcă se prelungesc, ți se afundă în cap asemenea unor tuneluri de acces spre ceea ce păzești tu așa de strașnic și spre ceea ce tânjesc eu așa de mult...toate plouate de lumina aia...afurisita aia de lumină!

Ce faci?
Mă uit la tine.

Þi-ai lipit pieptul de-al meu și mă strângeai tare. Aș fi vrut să te strâng și eu, dar nu mai aveam cu ce. Brațele imi erau de gumă. Mi-am așezat obrazul pe umărul tău, voiam să te respir. Þi-ai lipit buzele de urechea mea și ți-am auzit suflarea. Atatea cuvinte mute mi-ai șoptit! Þi-ai lipit buzele de fruntea mea, de nas, de obraz. Pentru câteva clipe, ai poposit sub ochiul drept câteva veacuri. Nu ne atingeam buzele...voiam așa de tare dar ne era așa de teamă...

Știi că a dispărut un avion de pe hartă, săptămâna trecută?
Ce căuta pe hartă?

Râdeam și, prin cel mai firesc gest, ne-am sărutat. O lume întreagă, cu timp cu tot, am strivit între buzele noastre. Ne sărutam de parcă nu ne-am mai fi sărutat vreodată, de parcă buzele atunci ni s-ar fi cunoscut pentru întâia oară. Apoi am început să ne amintim, buzele mele au început să recunoască ridurile buzelor tale, gura ta a început să își aducă aminte de căldura gurii mele. Ne învârteam îmbrățișați, lipiți unul de altul, unul în de altul...Sau lumea se învârtea, nu mai știu...
Iți lăsasei capul pe umărul meu și mă respirai și tu. Voiai să te cufunzi în mine. M-am îndreptat și am îndrăznit să te privesc mai mult de un moment.

Să știi că mi-a fost dor de tine.