În ceea ce mă privește resimt ca o umilință neștiința mea de elinește, neputința în care mă găsesc de a proba ca pe un ban de argint, sunetul ce emit în original imnurile către Demetera, tragediile lui Eschil, versurile lui Teocrit. Ceva mai mult, sunt gata s-o recunosc public, cu o singură condiție. Umaniștii clasici să declare și ei imediat, că resimt ca o umilință egală și vinovată, necunoașterea Elementelor lui Euclid, Stoicelor lui Apollonius din Perga, Colecțiilor matematice ale lui Pappus. Dar umaniștii clasici nu vor să știe de așa ceva.
Totuși gândirea greacă se exprimă nu numai mitic, în fabulă, dar și direct, în teoreme. Poarta prin care poți aborda lumea greacă - fără de a cărei cunoaștere, după părerea mea, cultura cuiva nu poate fi socotită completă - nu este obligatoriu Homer. Geometria greacă e o poartă mai largă, din care ochiul cuprinde un peisagiu auster dar esențial.
Această poartă ni se deschidea nouă acum 40, mai exact acum 44 de ani. Noi refăceam rapid experiența intelectuală a acelor mari geometri. Ne instruiam despre proporții, cu Thales și Euclid; regândeam teoria polarelor cu Apollonius; cu Archimede măsuram ariile; cu Platon ne miram de incomensurabilitatea diagonalei pătratului prin diagonală și poate concepeam naiv dar poetic, vreo doctrină a reminiscenței, pentru explicarea contradicțiilor numărului irațional. Tot cu Platon contemplam cele t existențe perfecte, poliedrele regulate, a căror unicitate ne intriga desigur, fără a fi în stare să-i înțelegem sensul adânc.
Le-am uitat toate acestea? Nu face nimic. Cultura este, după definiția nu mai știu cui, ceea ce rămâne după ce ai uitat tot - așadar virtualitățile, predispozițiile. Ea e superioară instrucțiunii, și făcută din cunoștințe; e, oarecum, saltul ei calitativ. Primele impresii luminoase, pe care ochiul le primește în pruncie nu se regăsesc în memorie. Dar asta nu înseamnă că sunt pierdute. Sunt undeva, la temelia ființei, formează individualitatea noastră, modul nostru de a reacționa.
Se poate vorbi de un umanism modern, de un sistem complet de cunoștințe capabil să formeze omul, bazat însă pe matematică? Sunt convins, că da. Ba chiar, cum știți, între două spirite din toate punctele de vedere asemenea cel care are de partea lui geometria va triumfa totdeauna. Singura slăbiciune a unei atare judecăți este, că o făcea un geometru. Totuși cunosc un exemplu care ilustrează afirmația lui Pascal. Luați scrisorile lui Ion Ghica întretăiate ici și colo de răspunsurile lui Alecsandri. Iată două spirite în condițiuni comparabile. Aparțin aceleiași lumi, au aceleași credințe politice, au trăit aceleași evenimente, la Paris au fost în același timp. Cât de vacuu, cât de sălciu e însă unul, poetul junei Rodica, și cât de cuprinzător, de instructiv, de înlănțuitor e beiul de Samos! Alecsandri nu știe să vadă, să prindă originalitatea unui moment. Vai, nu știe nici chiar să scrie! Limba limfatică și emfatică a acestor scrisori nu e de loc a unui "rege al poeziei" (cu toate că, slavă Domnului, exercițiul literar nu-i lipsea), ci a unui bonjurist oarecare. Pe când Ion Ghica e un clasic al prozei noastre. Nu e desigur o întâmplare, că unul nu avea decât cultură literară (și aceea improvizată), pe când Ghica audiase cursuri de analiză la Școala Politehnică, urmase școala de mine și, se pare, emulase cu Delaunay, cunoscutul astronom, la examenele de calcul infinitizimal și integral. Se știe, de altfel, că la Academia Mihăileană din Iași, a fost profesor de matematice. Ce distinge umanismul matematic de umanismul clasic? În două vorbe: o anume modestie de spirit și supunerea la obiect. O formațiune matematică, chiar dacă se valorifică literar, aduce un anume respect pentru condițiile create în afară de noi, pentru colaborarea cu materialul dat. Dacă, de exemplu, după o perioadă de activitate literară în nemțește, cineva înzestrat cu o atare formațiune va fi adus de împrejurări să scrie în franțuzește, își va acorda inspirația cu geniul limbii celei noi, nu va brutaliza limba cea nouă cerându-i cu orice preț efecte proprii limbii germane.
Această condiționare a conținutului de către conținător e opusul spiritului cabotin, care e tirania clișeului. Cabotinismul în geometrie nu e posibil, se confundă cu stupiditatea. Un geometru euclidian, care într-un sistem de axiome schimbat, s-ar încăpățâna să obțină aceleași teoreme (de exemplu: teorema lui Pitagora, în geometria lui Loacevski), ignorează A B C-ul meșteșugului.
Cu toate acestea am văzut adesea, romancieri care cer prozei efecte lirice, poeți care vor să rivalizeze în versuri cu oratorii sau cu autorii didactici.
Deci: veracitate, modestie a spiritului, supunere la obiect - iată caracteristicile unei formațiuni matematice. Mai mult încă: putere de a cuprinde un complex întreg de elemente într-o singură privire, spiritul de sinteză într-un cuvânt. Fără de această facultate, reținerea și redarea unui raționament nu e posibilă. Fiecare spirit e capabil de raționamente locale, de trecerea de la un silogism la altul. Dar de orientarea ca o armată de argumente în mers, a unui sistem de silogisme, după un plan final, mult mai puține.
Cunoștințele de altă dată, fără sforțări speciale, nu le vom recăpăta! Dar putrezirea lor a eliberat esențele ccelei mai subtile gândiri, aceea a vechilor geometri greci. Aceste esențe ne umplu și ne învie. Tot modul nostru de a fi, e impregnat de ele. De aceea ne putem considera cu drept cuvânt umaniștii cei noi, umaniști moderni: nu opuși dar, sigur, distincți de umaniștii clasici.