La douăzeci de ani după ce unii au murit visând, am ajuns sa tragem fiecare în
ceilalți. Bugetari împotriva angajaților din mediul privat. Tineri împotriva pensionarilor.
Haretiști împotriva celorlalți. Pacienți împotriva medicilor. Copii împotriva părinților. Și etcetera de foarte multe ori.Fiecare e perfect, cinstit, corect, bun. Răi, hoți, proști sunt numai ceilalți.
Până când?
Până când și de unde atâta ranchiună?
………………………………………………………………………………….
Îmi place să cred că nu sunt nostalgic, dar mi-e dor de tăpșan.
Locul unde ne adunam toți copiii. Și cei avuți și cei săraci. Și cei spălați și cei murdari.
Și cei deștepți și cei mai puțin citiți. Ne jucam unii cu alții, ne certam, ne iertam.
Mâncam din același porumb fiert, din aceeași bucată de pâine (când aveam). Împreună făceam cartofi copți, felinare din bostani. Cei care aveam televizor le povesteam celorlalți ce șotii mai făcuseră Tom și Jerry, sau Pic și Poc în minunatele zece minute de desene animate ce se dădeau sâmbăta și duminica.
Ne scriam în oracole. Priveam la cer și mângâiam steaua polară. Mânam carul mare și răsturnam carul mic.
………………………………………………………………………………………..
Nu am mai privit de mult cerul.
Cineva, glumind, mi-a zis că acum se mai vede doar Dricul Mic. Refuz să cred acest lucru.
Resimt, însă, un sentiment de teamă. Mult mai puternic decât în vremurile pe care le credem apuse.
Nu mi-e teamă de cineva anume.
Privesc doar în jos. Și nu se vede decât mlaștina. Și o mulțime nedefinită de arătări care cred că se pot salva numai aruncând noroiul în ceilalți.
Ce-am făcut? Ce n-am făcut?
......................................
Noi, copiii tăpșanului, știm cum ar fi putut să fie.