Când ai 20 ani, iubești așa cum, probabil nu o vei mai face niciodată. El era iubirea mea, începutul și sfârșitul, motivul pentru care merita să trăiesc, să mă trezesc dimineața. El era un revoltat, un tânăr care mergea mereu împotriva curentului. Mă trezeam cu el în gând și-l purtam acolo oriunde mergeam. Nu mă puteam abține și comparam pe oricine îmi ieșea în cale cu el...nimic și nimeni nu-l întreceau. Ne-a ajuns din urmă oare oboseala fericirii? Se poate. Fericirea noastră se prelungise din cale afară, iar ciudata fire omenească, dacă nu simte fericirea crescând întruna, crede că are de a face cu nefericirea...
Iubirea e nesățioasă, vrea să-i sacrifici tot, fără a-i putea cere nimic în schimb însă. Eu am îndrăznit și am râvnit totul...
De aici a pornit eroarea. De ce l-am judecat luându-mă pe mine unitate de măsură? Acum știu: datorită faptului că iși văd eu-l "superior" , ei se dau dragostei cu prudență păstrându-și întotdeauna portițe de scăpare. Cu cât cunosc mai bine lumea, cu atât îmi e mai silă de ea...
păstrez însă multă afecțiune pentru el... E ceva care aduce cu o sfâșietoare nostalgie, dar e mai mult decât atât. Sufăr .... de rău de el!