22. Justiția, Biserica, Știința, Arta: reprezentanții acestora au distrus totul, au degradat și înrobit totul pentru a putea ajunge la esența primară din care este făcut omul: suflarea lui Dumnezeu. S-au repezit cu înșelătoria, cu obscurantismul, frumusețea artificială și tehnologia asupra Universului căutând sufletul și, negăsindu-l, s-au aliat cu diavolul, umilind în acest mod scabros spiritele active ce veneau să îndrepte lucrurile.
Pe nevăzute, dracul a ajuns proprietarul tuturor domeniilor de activitate ale popoarelor. Împuțitul acesta dictează toate regulamentele de conviețuire planetară și din când în când, ca să-și alunge plictiseala, mai pune la cale câte-o exterminare în masă ori mai produce câte-un lider religios care-i respectă planurile în detaliu. Neputincioși, guvernatorii lumii se supun cerințelor necuratului cu care au semnat un contract inatacabil – și cine să-l atace dacă și Justiția, Biserica, Știința, Arta - sunt ale iadului?
Refuz tâmpeala progresivă și resping duhoarea legilor după care mi se impune să trăiesc! Nu mă supun, chiar dacă va trebui să mor pentru asta!

Ștefan Doru Dăncuș. Definiție (III)
De câte ori ezit în încercarea de-a schimba lumea cu orice preț, mă înconjoară grijulii o serie de întâmplări de origine necunoscută ce mă reorientează spre destinație. Cunosc importanța și gravitatea acțiunilor mele: răspund unor ordine venite din afara acestei civilizații secătuite.
Am trăit deunăzi un copleșitor sentiment de mulțumire când am aflat că n-am fost și nu sunt singurul om prins în măreția unui război ce se desfășoară zilnic sub ochii umanității și căruia Biblia îi spune Armaghedon.

23. Intrarea în mileniul III n-a avut nici pe departe sclipiciul și luciul promovat pe micile ecrane ci a fost un triumf obositor al dezamăgirii. Nici unul din cei care au ciocnit pahare, s-au felicitat și s-au bucurat de Anul Nou n-a devenit mai deștept ori mai bun. De aici și disprețul față de viitorul lor ca specie.
Mă gândesc, de pildă, la Jan van Ruysbroeck despre care se spune că suferea, în iernile grele, pentru vietățile pădurilor din jurul Groenendaelului, unde se stabilise. N-am mai ucis de multă vreme, conștient, vreo gâză sau vreo ființă vie și asta fără să fi știut că în urmă cu vreo 700 de ani, cineva asemănător mie știa încotro merg oamenii și era convins că nu-i poate împiedica. Acest suflet a ars mocnit 88 de ani, trăind corporal numai pentru a consuma durerea de a nu putea interveni în destinul omenirii: o făcuse mai devreme Isus.
Mă gândesc și la Oscar Wilde care a trăit aproape aceleași situații sociale ca mine și care scrie în “De profundis”: “M-am ridicat cu hotărâre, încăpățânare și revoltă împotriva tuturor până când nu mi-a mai rămas pe lume decât un singur lucru. Îmi pierdusem numele, poziția socială, fericirea, libertatea, bogăția. Eram prizonier și sărac. Dar îmi rămăseseră copiii. Pe neașteptate, ei mi-au fost luați de lege. A fost pentru mine o lovitură atât de îngrozitoare că nu știam ce să mai fac; m-am așezat în genunchi, am lăsat capul în jos și am plâns spunând: “Trupul unui copil este asemenea trupului Domnului; eu nu sunt vrednic nici de unul și nici de celălalt”. În clipa aceea am înțeles că sunt salvat. Am înțeles că singurul lucru ce-mi rămâne este să primesc ce mi se întâmplă”.
De când am început să mă gândesc atent la viața proprie, am început să învăț adevăratele științe, cele bune omului; nu-i de mirare că insistența mea este tot mai des ajutată de cărțile unor ființe cu care am în comun până și felul în care mă rog.
Urmărit de o armată de slujbași ai “statului” continui să reformulez înțelepciunea pe care o primesc zilnic, în fraze cât de cât accesibile, în cuvinte cât de cât apropiate de ceea ce doresc să transmit. Cartea de față este scrisă în acest mod rudimentar numai pentru că n-am la dispoziție o altă posibilitate.
“Tăcerea singuratică e începutul curățirii”, spune Sfântul Vasile. Am depășit această fermecătoare ipostază, mi se cere imperativ să salvez ce mai poate fi iertat. Aceasta este rațiunea faptului că sunt încă în viață și că spaimele omului de rând au dispărut din alcătuirea ființei mele. Nu există fericire mai mare și tragedie pe potrivă decât să știi și să te mistui ca Ruysbroeck. Spiritele ca el îmi sunt strămoșii, cum spunea Ion Zubașcu despre felul în care îți confirmi valoarea de om, ele sunt cele care au pus mână de la mână timp de 2000 de ani pentru a mă turna în formele acestui trup. Cum să-mi fie frică de ceva când sunt conectat la energiile celor două milenii de nehotărâre omenească?
Wilde: “În ceea ce privește sublimul sufletului, nu există contagiune. Gândurile înalte și emoțiile mari sunt izolate prin însăși existența lor”. Sunt sigur că de-ar fi trăit mai mult de 44 de ani, și-ar fi dat seama că povara unei mari înțelepciuni cocoșează întreaga societate, nu este numai patrimoniul dramatic al emițătorului ei. Ar fi completat citatul de mai sus cu: Ceea ce ne rămâne nouă, oamenilor, de făcut, este să așezăm într-o relație logică aceste izolări aurifere cu meschinăriile existențelor mărunte. Să le echilibrăm pe ambele.
N-a mai apucat să facă publică și această declarație însă, învins, a spus: “Denumim epoca noastră utilitaristă, dar nu știm cum să folosim nici un lucru. Am uitat că apa poate spăla, că focul poate purifica și că pământul este mama noastră a tuturor. Ca urmare, arta noastră nu are strălucire, ca și luna, și se joacă cu umbrele (…)” Diferența dintre noi este că m-a ajutat să-i devin superior, de aceea trista lui retragere la mare spre finalul vieții nu are corespondent în cutezătoarea mea dorință de-a dispărea în munți. Încă un amănunt emblematic: ultimele fragmente din “De profundis” îl apropie atât de mult de Ruysbroeck încât îl legitimează, fără dubiu, ca apostol într-o lume nepregătită pentru întâmpinarea sa.

24. Revin asupra puterii cuvintelor: popoarele care folosesc pentru strigătul “ajutor” mai puține silabe sunt deja neajutorate. “Help”-ul englez semnifică urgența cu care ar trebui salvate popoarele ce vorbesc engleza; evenimentele din ultima vreme confirmă ceea ce spun și dau măsura urgenței acestui țipăt. Să luăm ca raționament numărul de silabe, respectiv timpul în care se rostesc acestea și să ne gândim că rostirea lor se întinde în timp. E posibil ca englezii să fi strigat din miezul ființelor lor: “Help!” acum câteva sute de ani. Ca o ironie a soartei, ultima silabă a cuvântului “ajutor” rostită tragic de români, n-a ajuns încă în partea de timp care o așteaptă pentru a întregi sunetele și pentru a i se putea răspunde.
Relația sunet-timp-lumină este pe potriva celor puternici. Spunând asta, descalific o seamă de popoare și anunț prăbușirea unor imperii, urmașele lui Baraba, cel salvat de la moarte datorită existenței contracandidatului său – Isus. Vorbesc aici despre neamul de borfași, hoți și ucigași care, fiind majoritari, au învins mereu minoritatea sfinților și profeților. Urmașii lui Baraba… Ce spectaculos, muzical și plin de spaimă sună acest concept!

25. După uciderea lui Isus, omenirea creștină L-a idolatrizat și I-a organizat, an de an, sărbători populare. El a devenit pe pământ, rapid, un inițiat, un filozof, un înțelept a cărui gândire nu poate fi urmată. De la Platon la Isus nu mai există înțelepciune, dacă ne gândim că până la Platon au existat un Rama, un Krishna, Hermes, Moise, Orfeu sau Pitagora (respect aici ordinea propusă de elementele unei istorii în care nu cred). Isus a fost punctul culminant al pozitivului uman iar omenirea a făcut din asta o industrie. De la moartea Lui încoace, preoții și presupușii inițiați au compromis Împărăția Cerurilor: nici o ramură religioasă nu și-a fixat ca perspectivă deschiderea ușilor Raiului ci închiderea lor etanșă, betonarea lor. Neamul lui Baraba trebuia să primească investirea și a primit-o. Acum rătăcește năuc în căutarea Crucificatului iar când dă peste un reprezentant al Lui care le vorbește despre acel măreț eveniment – se grăbește să-l ucidă.
Personal, nu cred că voi fi răstignit, există metode mai sofisticate pentru a fi anihilat, de aceea mi se opune astăzi vocația de legiuitor absolut a omului: când a zidit porțile Cerului – a fost ridicat în grad de diavol. Oamenii au de dus la îndeplinire un mandat care îi imbecilizează ca specie dar îi legitimează ca descendenți ai lui Baraba, cel salvat ca prin minune de un partener neașteptat. Oricâtă vreme ar avea la dispoziție, tot nu vor ști învățătorii lor să le spună cine sunt iar filozofiile ridicole în care s-au blocat vor pava doar neputința de-a găsi repere viabile. Supunându-i lui “Crede și nu cerceta” și “Teme-te de Domnul”, învățătorii lor îi transformă în vite de povară. Ei nu le explică sensul corect al definiției: “Cine are ochi de văzut să vadă și cine are urechi de auzit să audă” ci îi droghează cu “tradițiile bisericești”, cu veșmintele lor scumpe și cu turlele lor poleite. E prea târziu: în zadar mai ridică brațe tremurânde spre Cer, rugându-L pe Dumnezeu să intervină, să-i trimită spre țara cândva posibilă.