agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 893 .



A (nu) fi la 30 ani - fragmente de scrisoare
personals [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [alexxstoicescu ]

2010-11-21  | [This text should be read in romana]    | 



Îți scriu și mi-e greu să trec peste anumite gânduri care mă opresc nu numai de la a scrie, ci și de la a acționa. E, într-adevăr, o delăsare pe care ai observat-o, dar nu mă pot abține să mă întreb “de ce?” cu privire la orice se întâmplă. Și mă cuprinde senzația unei inutilități, fără a mai avea însă aceeași intensitate paralizantă pe care o avea în trecut. E teama mea probabil de a depăși zidul de apărare al unei sensibilități exagerate, sensibilitate care mă domină și pe care am încercuit-o, într-un fel, negându-mă. Și vreau să pot să mă cunosc, să te cunosc, fiindcă mă simt exclus de la a te înțelege dintr-o anumită rigiditate și incapacitate de a relaționa cu cei din jur, pe care vreau, la fel, s-o ascund. O descoperire m-ar face vulnerabil. E probabil teama de-a trăi, echivalentă cu cea a morții.

Mă sinucid în fiecare clipă cu astfel de gânduri care încearcă să spargă zidul de care vorbeam și nu reușesc. Aș deveni captivul propriei minți dacă gândurile mele n-ar avea o destinație. M-aș învârti între aceleași gânduri fără să mă eliberez, fără să mă descopăr. N-aș vrea să sune patetic toate cuvintele astea. Nu sunt disperat, deși mă întreb : până unde aș putea să cobor? există vreo limită? nu sunt deja în iad? cât o să mă mai caut?

Mi-am dorit, inconștient într-un fel, să citesc mistică, maeștrii spirituali, literatură orientală, exact în scopul de care vorbeam. Dar, cu o personalitate neformată și pe un fond sufletesc negativist, nihilist, nu putea fi decât dăunător. În plus, îmi trebuia curaj ca să nu fiu aruncat în neant de forța subtilă, enormă și imperceptibilă a unui spirit total în care, regăsindu-te, de fapt te pierzi. Critica: dispărută. Personalitatea: anihilată. Eram desființat. Ucis, fără să-mi dau seama că fusesem totuși prevenit.

Și atunci, nu mă regăseam. Simțeam pericolul, mă urmărea. Nu mai păstrasem decât un bob de conștiență pe care îl creșteam disperat, aproape involuntar, cu frânturi de propoziții, de fraze, cuvinte, expresii care treceau bariera subconștientului arătându-mi ceea ce fusesem. Direcția, calea, orientarea. Inevitabil, vroiam să fiu salvat. Căutam încredere. Mi-era imposibil să mă apăr singur. Imploram, ca în vis, descriindu-mi stările, pe oricine întâlneam, obligându-l, smulgându-i vorbe, explicații, pentru a-mi liniști disperarea.

E ceva greu de descris atât timp cât nicio durere fizică nu exista și nici nu puteam să-mi numesc, să-mi definesc un demon invizibil, un pericol la care mă expuneam. Gândindu-mă, răul creștea. Treptat, mă pierdeam în propria minte, înlănțuit de gânduri.

Căutam prieteni. Căutam salvarea de la oameni. Încercam să mă conving că o pot găsi. În acele momente m-am gândit la un preot. Cineva m-a făcut conștient că deja alesesem. Aici, în lumea asta, în mijlocul ei, nu izolat, în altă parte.

Încă nu mi-am revenit total, nu m-am vindecat complet și tind, involuntar, să permanentizez o convalescență spirituală. Intensitatea stărilor pe care le aveam s-a diminuat însă considerabil, încât nu le amintesc decât ca pe un punct de reper major pentru mine.
Eram între două lumi. Psihanalitic, dorința mea de a citi mistică se traducea în refuzul de a părăsi lumea copilăriei, lume pe care o pierzi în cele din urma în favoarea sănătății mentale, care-ți deschide calea spre maturitate. Până și atracția spre psihologie, la un anumit nivel, privită dintr-o anumită perspectivă, e neputința de a iesi din lumea copilăriei. O atracție cu două sensuri, îndreptată spre două lumi diferite. Trebuia să aleg. Și simplul fapt de a alege declanșa asumarea responsabilității, deci, un început de maturizare.

Simt că mă înțeleg mai bine atunci când gândurile mele au o destinație. Sunt mai atent cu mine însumi, la ceea ce scriu, cu riscul de a te plictisi probabil. M-am întrebat întotdeauna dacă stările celui care citește o carte sau orice altceva pot fi aceleași cu ale celui care o scrie. Sau cât de mult se apropie? cât reușește cineva să transmită, nu o idee sau un gând, ci un anumit sentiment celui care citește? să-l transpună într-o stare anume? ce criterii trebuie îndeplinite? sau, de fapt, nu e vorba decât de mine, mai atent la simțuri, stări, sentimente decât la idei?
……………………………………………………………………………………………………..
Acum câțiva ani eram liber și mă purtam pe mine însumi prin vraja inconsistentă a unor trăiri pe care mi le doream eterne. Apoi am fost deconectat abrupt de la o viață plină și involuntară de o stihie invizibilă, al cărei nume îmi scapă, dar care mă urmărește șchiopătând agresiv, mereu pregatită pentru aplicarea loviturii decisive. Acum nu mai sunt întreg, capabil de o manifestare deplină în lumea nonșalantă a trairilor intense.

Probabil copilăria și-a spus ultimul cuvânt și m-a împins apoi ca un criminal înspre cuțitul numit viață. Care mă înjunghie zilnic, spre binele meu totuși, dar fără să-mi inspire aprecieri amabile sau recunoștință, lingându-mi rănile cu ajutorul memoriei adolescente, un bandaj negru peste proiectul indecis al viitorului care supurează mereu și mă împinge spre viață, spre moarte, spre mine, spre întreg. Sunt cusut cu ața dulce, dar malignă, a amintirilor, iar și iar, până când rana deschide bandajul și îmi impune o tratare definitivă a vieții din perspectiva sfârșitului, a ulteriorului, și nu din cea trecută, de om întâmplat, memorizat într-o capsulă savuroasă numită adolescență. Trecutul face viața grea prezentului... cordonul ombilical infantil, rănit, îmbătrânit, dar încă puternic mă trage înapoi când încerc pașii grăbiți de vals entuziast ai unei vieți mature, fără să reușesc să stăpânesc claviatura bucuriei, atingând-o doar atunci când sunt tras brusc înapoi.

O condamnare la adolescență perpetuă sau gânduri strânse în mintea unui singuratic, obișnuit demult cu plăcerile fără vârf, intense și inconștiente ale unei vieți trăite în entuziasmul obscur și atrăgător al tinereții? E maturitatea lipsită de deliciul consistent al trăirilor intense? Sunt încă în viață sau doar un suflet închis într-o conservă de carne al cărei termen de expirare se apropie? E viață ceea ce trăiesc sau un lung șir de întâmplări plicticoase încapsulate în aerul juvenil al unei tinereți constante și care aduce mai degrabă a anticameră a sfârșitului? Zilnic supuse acelorași tratamente politicoase sau ironice sau nervoase, cuvintele celorlalți se închid într-o acceptare nepăsătoare a ceea ce ei numesc viață. Ce e până la urmă viața? Un șir lung de întâmplări a căror sevă o extragem în mod diferit fiecare și care ne domină ca pe niște animale puse la jug.
……………………………………………………………………………………………………..
Sunt om și am nevoie de timp, de spațiu și de moarte. Tremur la gândul unei eternități care să te țină captiv și îmi doresc devenirea. Uneori însă fug de abstracțiile lucide care mă-nfioară și caut prezența într-o existență lejeră și artificială. Plâng după ușurătate în momentele de apăsătoare revelație, momente de care mă lovesc și care mă aruncă în lumea palpabilă, confortabilă și nonșalantă în care vreau să uit de mine. Sunt singur.
Sunt bucuros când uit. Spiritual. Nu vreau să-mi amintesc de limitele înșelătoare care te provoacă când te simți erou și te sperie când își arată inexistența. Fug înapoi spre buricul unei lumi plăcute, fără gânduri, energizantă, de nepierdut. Mi-e frică.
Mă simt confortabil și mă mișc cu ușurință, când devin conștient deja am pierdut.
Mă plimb în spațiul acordat până când intervine alt acces de curaj care vrea să mă trimită dincolo de mine. Sau la mine?
..........................................................................................................................................
Sunt zile când sunt lipsit de divinitate, când niciun licăr de adiere a unei ființe superioare nu-și face loc în interiorul unui suflet prăbușit în lumea deasemeni căzută în care trăiesc, sufocat de clipe de moarte și de întunericul care îmi naște gânduri negre. Se închide lumina mai devreme sau mai târziu în încăperea vieții, se deschide ușa și pășești într-un gol continuu, întunecat. Mă agăț de puncte luminoase și încerc un traseu ascendent, dar golul mă cheamă, mă trage în jos încontinuu și o letargică încercare de revenire îmi este interzisă. Reîntoarcerea își face loc disperat, de mai multe ori, sub forma unui erotism înalțător și precipitat, atât de accentuat încât este doar excepția care confirmă căderea lungă și grea în somnul material al ființei. Unde este Dumnezeu? Unde ești tu? Unde voi ajunge?

Cândva, într-o zi, am să mor. Trăiesc cu teama că întâmplările prin care am trecut și faptul ca te-am iubit nu-și vor mai găsi locul în nicio amintire. De fapt, mi-e frică de uitare. E subtilă și își face pas cu pas loc în conștiință, iar într-o zi mi-o va invada…
Mă joc infantil cu propria viață într-o încercare inconștientă de a muri, chemat de chipul imens, atotcuprinzător al creaturii întunecate, la a cărei voce răspund neștiutor și plin de dorință. Cu o febrilitate epileptică și perversă, încerc să-mi fac loc în vâltoarea vieții neștiind că o măsură de timp înainte mă așteaptă ea, liniștită, e acolo dintotdeauna, întinsă, lungă, uriașă. Moartea.
Nu poți scăpa. Și atunci viața de ce există? Pentru a o trai în virtutea inerției? Sunt puncte de trecere spre o altă viață? E un „ce” sau un „ceva” sau un „cineva” care te scoate din haznaua unei închisori spirituale spre o altă viață?
…………………………………………………………………………………………………..

Recitind ce-am scris mă simt ca un personaj al lui Kusturica care filozofează în timp ce pică casa pe el. Știi, secvența din « Pisica albă, pisica neagră », când cele cinci personaje discută aprins în jurul unei mese, așezați pe scaune, în timpul unui cutremur provocat de trecerea trenului. Fiecare ar trebui să fie vizibil deranjat de zgomotul infernal și obiectele din casă încep să se miște, să cadă, până și lustra se prăbușește chiar în mijlocul mesei, dar renunțarea la discuție ar fi o crimă. Și de la o conversație liniștită, calmă, aproape șoptită, filozofică, se ridică în picioare și încep să urle unul la celălalt pentru a se putea auzi.

O să citești ce-am scris cu aceeași dorință de a mă cunoaște? interesul tău față de mine e același? ce timp să folosesc ca să vorbesc despre noi? ce s-a întâmplat de fapt? ce se întamplă? am nevoie de ochii tăi pentru a mă putea vedea, pentru a mă înțelege? de simțurile tale?

Sunt frustrat și egoist. Vreau să fii a mea. Te vreau numai pentru mine. Te-aș poseda la nesfârșit. Aș face dragoste cu tine în fiecare clipă, oriunde. Copleșită de dorință și emoție, sfâșiată de voluptate, n-ai mai putea să te ascunzi. M-ai implora, m-ai respinge, m-ai ruga, te-ai lupta, ascunzând și scoțând la suprafață, în același timp, dorința imensă, voluptatea de a face dragoste. Fără să poți controla forța care te domină, lăsând-o totuși să te elibereze. Și acea teamă amestecată cu dorința pe care le-ai avea în privire s-ar elibera treptat, într-un ritm din ce în ce mai alert, pe jumătate inconștientă, pe jumătate goală, tandră, violentă, arzând de plăcere, pierzându-te pentru a te putea regăsi.
Te-aș excita la maxim, legându-te la ochi, observând cum aștepți, gemând, cu gura întredeschisă. Te-aș atinge, te-aș mângâia peste tot, aș savura din plin trupul tău gol, sărutându-l, posedându-l, oferindu-i plăcere la fiecare atingere. La nesfârșit.

Nu sunt eu cel care mă privesc dinspre ochii unei fete îndrăgostite de ea însăși ?
…………………………………………………………………………………………………..
Ieri am fost dat afară. Eram prea prins de tine ca să-mi pese, dar spre seară am început să-mi imaginez cum ar fi să mă angajeze Dumnezeu. „Ce știi să faci?”, m-ar întreba blând, deși imensa și copleșitoarea prezență mi-ar produce teamă și aș cântări prudent cuvintele. Doar el e angajatorul. Supremul angajator. Ce știu să fac? „îmi place să mă gândesc, să gândesc”, i-aș răspunde. „și la ce te gândești?” ar urma întrebarea firească din partea celui care conduce universul, cel care încheie contractele de muncă pentru sufletele născute în lumea vizibilă. Lui Dumnezeu nu i-aș putea ascunde nimic, și chiar daca știe ce gândesc, importante sunt propriile mele cuvinte. Dar oare la ce mă gândesc? Gândesc și doar atât. Nu mă gândesc la ceva anume. Îmi place să gandesc și, pe lângă asta, îmi place să simt, să iubesc. Îmi place să mă gândesc la tine și o fac fără să-mi propun. Pur și simplu gândurile curg, uneori liniștit, alteori pasional, câteodată mă împing să fac lucruri ieșite din normal. Câteodată mi se întâmplă să mă gândesc la trecut, regret anumite lucruri, anumite acțiuni nefericite, cuvinte și fapte care mi-au strâmbat sufletul. Mă gândesc, bineînțeles, și la viitor într-un mod neașteptat de optimist, fără legătură cu realitatea actuală, cu prezentul îndoielnic. Și situația mea prezentă are parte de gânduri dintre cele mai diverse. La toate astea mă gândesc...

Dar întrebarea care mi-e adresată e la obiect, nu-i pot răspunde așa Angajatorului, e o întrebare obiectivă, deschisă, iar răspunsul trebuie să fie concret. Oare la ce mă gândesc? „mă gândesc la un rost al meu pe lumea asta”, îi răspund. „vreau să-mi găsesc un rost”. Lansez răspunsul și astept o altă întrebare, de fapt... aștept tot un răspuns. Vreau un răspuns în ceea ce mă privește, cine sunt, de ce sunt aici, încotro mă îndrept, ce se va întâmpla cu mine, cu prietenii, cu cunoscuții, cu lumea întreagă. Ce facem noi aici? De ce ne-am născut? Ce se întâmplă dupa ce murim? Încotro ne îndreptăm? Într-un cuvânt, vreau adevărul. Dumnezeu mă privește și își pune semnătura pe contractul meu spunându-mi: „Ești deja angajat în căutarea adevărului, iar salariul e eliberarea, plus comision fericirea. Îți reînnoiesc contractul doar cu acordul tău. Fișa postului conține un singur punct, o singură „obligație”: „trăiește, chinuiește și de toate pătimește/ și-ai s-auzi cum iarba crește”.

Ies înțelept de la interviu, dar diavolul, ademenitor, mă invită în cabinetul lui. „Am auzit că vrei să te angajezi”, mă provoacă, „la ce te pricepi?” Buimac, îi răspund că Dumnezeu deja m-a angajat. „Vorbe goale”, îmi răspunde. „Adevăr? Fericire? Crezi în prostiile astea?” „Ce știi de fapt să faci?”. Sunt descumpănit și mă gândesc tulburat la ce mă pricep. Sunt surprins de întrebare și nu-mi vine în minte nimic. „Nu știi nimic, așa e?” mă întreabă victorios. „Nu te speria”, îmi spune cu viclenie, „e foarte bine, nu trebuie să faci nimic”; dă-ți demisia și lucrează pentru mine, o să faci exact ce faci acum, adică nimic, și o să fii răsplătit cu o viață lipsită de griji. Dacă nu faci nimic, nu ți se poate întâmpla nimic”.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. poezii
poezii
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!