Arcibald, când e luat pe ne-pregătite, dă din el vrute și ne-vrute. Uneori povestește (cred că lucruri petrecute de el cu Eulampia!). Ei bine, el spune cum trebuie să premeditezi lucrurile...
Desigur, Eulampia avea urechile găurite, iar Arcibald știa asta și precipita și altele – alte lucruri, vreau să spun! Așa că, fără să o anunțe pe ea, el premedita, cu și fără motive, tot soiul de cadouri. Unele “constau” din cercei cumpărați cu premeditare. Apoi, noaptea, Arcibald își exercita dexteritatea, vreau să spun că băga cerceii-n găurile urechilor Eulampiei, fără să o trezească. După care urma un întreg circ – asta, după ce se trezea Eulampia și începea să-și facă buzele-n oglindă. De regulă urla în gura mare: iar mă faci să mă simt... posedată?

Arcibald mi-a spus toate lucrurile astea cu decență și cu voce scăzută. De multe ori am vrut să-i spun că este scuzabil să ai momente de inconștiență, însă mi-am refulat pornirile. De unde naiba să știu eu pe ce-și cheltuise el banii și cum își pierduse nopțile?


Tot așa, Arcibald mi-a spus, cândva, că mai tot timpul a fost tentat să experimenteze și că în urma unor experimente repetate a reușit să facă diferențele dintre îngemănarea întunericului cu lumina și a luminii cu întunericul: dimineața se îngână întunericul cu lumina, iar când se înserează lucrurile se petrec exact invers! Arcibald mi-a mai spus că în alte cazuri este vorba de exerciții alternative de lobbying, dar nu mi-a dat detalii.

Cândva, brusc, a ținut să-mi facă o confesiune – așa a denumit-o el: să știi că nu mai sunt interesat de marile cărți de înțelepciune; cele mai multe sunt nesemnate, sau incomplete, ceea ce-mi induce convingerea că sunt proiecții ale imposturii; unii sfinți sunt tratați precum o masă gregară, viața lor fiind lăsată pradă improvizațiilor; cu mici excepții consecințele înfruptărilor te trimit, iremediabil, într-o lume a inepțiilor.

S-a oprit, la fel de brusc precum începuse, apoi a plecat precipitat, aruncând peste umăr o bălmăjeală despre speranță.


Poate că și de data asta fusese tot un exercițiu de-al său... premeditat. După un gratuit exercițiu de inventariere al chestiunii speranței și tratamentului ei de prin cărțile de înțelepciune pe care m-a pus să mi le amintesc, am ajuns la o concluzie păcătoasă: peste tot speranța e considerată o iluzie.

L-am absolvit pe Arcibald de orice vină, dar mi-am notat să-l sfătuiesc să se oprească atunci când este cazul. Există un prag, ori o limită, dincolo de care speranța funcționează mai abitir decât orice convingere. Orice “așezare” umană conține în sine un miraj, ori este expresia acestuia, asta dacă bunul simț nu-mi joacă feste.