din cele 52 de trepte
de pe Scara Tympului
azi e treapta cu semne
ajunsesem aici
căutând al patrulea punct
când tu tocmai ziceai



cuvintele trag de mine
nu stau acum de ele
că-i vorba de-un balans
între acel ego și acel tu
mereu între ele
până se ajunge la egalitate-identitate




azi
grădina ta
s-a umplut de lume
îi scriam lui Igitur
să dea o tură-mprejurul cirezii
să-și găsească taurul
să-l ia de coarne





ai văzut
ce eliberare pe capul și pe sufletul tău
caută aici și poate recunoști
unde-i locul în care s-au deschis porțile
care le credeai încuiate


ce nu știai tu
este aceea că
de multe ori
voința ta-ți trage-o ieșire din drum
se vede totul aici
în oglinda prin care iese fum



dă fuga să afli
ce zice în I Corinteni 6, 12-20
aș înlocui semnele
cu cuvintele
așa mi-a spus omul cu glugă
și mi-a lăsat cartea deschisă-n învățătură



“Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite,
dar nu mă voi lăsa biruit de ceva… Au nu știți că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos?...
Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?
Căci ați fost cumpărați cu preț! Slăviți, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.


… scrisoarea aceea-i foarte frumoasă. pare prozaică, dar aparența-i doar la suprafață. citind-o încă o dată, poezia și drama aburesc frumos din ea.
mama ta odihnească-se-n pace. acum, când este plecată, ea te insoțește-n toate ale tale.
la mine, primul plecat a fost tata. 10 ani am refuzat plecarea asta. apoi am început să simt că trăiește în mine.
când era în viață, eram fiecare cu viața lui, viețile noastre interesectându-se rar, dar esențial.
după ce ei au pleacat, cel puțin la mine, sunt mai prezenți, amândoi. așa-i structura mea, să am totul la un loc.
foarte curând am găsit că locul acesta-i bine să fie "desțărmurit".


nu știam de ce țărmurile se surpă.
acum am aflat. ca locul să se deschidă și mai mult. între apă și uscat să nu mai existe atâta separație...
sigur că simțirea noastră crește, pe măsură ce simțurile ni se armonizează...
suntem precum cutia de rezonanță a unui univers în care cineva dă sens
fiecărui gest, fiecărui gând, fiecărei respirații...


scoală-te că azi avem multe de desțărmurit
nu m-ai fi sculat
la ora asta
dacă nu aveai nimic să-mi spui



mereu între ele
orbiți de prea multă voință
în care suflă vâltorile haosului
pe ușile pronaosului








Constanța, 20 februarie, 2011
(duminica semnelor istmice)