Ea spune cu durere vorbe de cristal
îmi perie covorul pletele sacoul
Ea își rostogolește cuvintele ca pe niște butoaie de bere
harnică
încinsă cu șorț alb și cu un zâmbet desenat alb adânc
către mușterii amețiți
care vor să i-o tragă
Ea face noduri mici goblenuri vestă croșetată
să-și îmbrace inima ca pe un pudel fandosit
se uită lumea pe stradă
și râde stroboscopic pudelul țipă
trage de lesă nu mai e frumos
nu mai e nimic frumos în asta
Ea trăiește cu palmele căutând cuie și cu picioarele desfăcute
și își strivește buzele unghiile lacrimile între dinți
atâta mătase e în jurul ei
albă fină oamenii își fac cârpe și își spală gresia
fericiți preocupați de curățenie zâmbind cu privirea în jos
freacă de zor cu teurile
cu mătasea în care iubita mea încă dospește
Ea mușcă din mine ca o iapă așa a învațat e din familie
din școală din prieteni din cărți și din cântece
din piese de teatru din țipete din nodurile din gât
mă mușcă ușor fără venin fără colți fără să mestece
dinții ei mă mângâie dinții ei mă dor
undeva aproape de epicentru
Ea merge mult pe jos câteva stații zilnic
ascultă muzică scrie pe mess face treabă la servici vine acasă de obicei se bucură pentru cineva
se întristează pentru cineva ajută pe cineva
seara poate mai fuge la câte un pom lăudat înalt vizibil
dar sufletul ei

ei bine...

Sufletul ei își strecoară degetuțele printre ochiurile mătăsii
îi mângâie obrazul când stă pe spate și se bucură de viață
îi aranjează șuvițele de păr îi arată bolta cerească și visele
cu răbdare, cu blândețe, cu dragoste
Sufletul ei n-a țâșnit încă din inimă stă acolo învelit în blana de pudel fandosit
l-am văzut o dată știți? de două ori
a fost ca atunci când m-am născut și doctorul
tâmpit
mă ținea cu ochii în neon și zicea uitați doamnă ce copil frumos
a fost de ajuns
Sufletul ei nu-mi face nici o plăcere
Sufletul ei îmi intră în sânge cu sfială
Sufletul ei mă face fericit
în timp ce Ea mă mușcă ca o prostuță
și-mi lasă urme
pe care trebuie să mi le ascund
singur