Se intampla sa ignoram cu desavarsire mesajul pe care intreaga noastra fiinta incearca sa ni-l transmita, sa simtim ca ceva e in neregula si totusi alegem sa speram, sa dorim, sa insistam sa ne opunem acelui sentiment ce incearca a ne trezi. Si-abia cand Dumnezeu ne forteaza sa privim adevarul drept in fata, constientizam ca ceea ce simtisem avusese temei.

Desi am momente in care sunt furioasa, chiar extrem de furioasa, fiindca injustetea ma revolta peste masura de tare, dupa ce furia trece, realizez ca nu regret niciunul din pasii pe care i-am facut. Ca desi am luptat nu o data, ci in doua randuri, pentru aceeasi iubire si de doua ori m-am trezit in fata aceluiasi rezultat, consider ca a meritat de doua ori sa dau totul pentru a primi nimic…

Sunt oameni, care din prea mult vid interior nu stiu decat a primi si sunt oameni care din prea mult plin interior, nu stiu decat a darui… Si cine sa invete aceste doua categorii de oameni echilibrul, decat sa se invete unii pe altii ?

Cred ca acesta a fost rostul adiacent al intalnirii unor suflete pereche… Scopul prim a fost un cu totul altul, din pacate insa, lipsa unui echilibru dintre cei doi a dus la ratarea adevaratului rost… iar asta, pe mine, cea care realizeaza care a fost vointa lui Dumnezeu in toata aceasta poveste, ma intristeaza peste masura.

Si constat, fara pic de rautate, ca sunt totusi oameni care nu pot trai decat pentru ego-ul lor, decat pentru satisfacerea si alimentarea permanenta a acestui ego… Oameni pentru care orgoliul ajunge sa justifice orice vorba, orice gand, orice fapta. Si repet, constat acest lucru fara pic de rautate, doar cu durere si neputinta.

Am facut multe in viata si am facut multe pentru oameni ce mi-au fost doar straini, dar pentru cel mai drag dintre oameni, pentru sufletul meu pereche, nu am putut face nimic… Si ma intreb atunci: ce rost a mai avut totul ? De ce ne-am mai intalnit, daca aceasta regasire nu a adus decat lacrimi, rani, lupte ?

Foarte foarte trist…

Poate ca e de preferat mediocritatea simtirii, trairii, intelegerii, perceptiei… Poate ca, intr-adevar, fericiti sunt cei ce au capacitatea de a trai obisnuit, de a se multumi cu banalitatea.

Si da, barbatii inteligenti sunt fascinati de femeile inteligente, dar sfarsesc prin a le uri, fiindca nu pot concepe dialogul de la egal la egal cu o femeie. Doar mediocrii pot sa le iubeasca…

Cineva imi spunea deunazi ca oamenii inteligenti risca sa patineze inspre extremism… Dar asa cum prostitutia e considerata cea mai veche meserie, tot astfel si misoginismul este cea mai veche si cea mai raspandita forma de extremism. Si cu cat un barbat este mai inteligent, cu atat va simti mai acut nevoia de a lovi o femeie pe care o simte ca pe un posibil concurent. Poate ca barbatii nu pot sa vada pe egalul lor decat astfel: un posibil concurent… Poate ca viata pentru ei se reduce, in fapt, doar la competitie…

Deci… nu mai cereti iubire, daca nu stiti sa o primiti; nu mai cereti adevar, daca nu puteti sa il acceptati; nu mai cereti nimic de la Dumnezeu, atata vreme cat orice si oricat ati primi, nu va va fi indeajuns…

Poate tocmai pentru acest motiv Dumnezeu ne lasa o viata intreaga sa stam cu mainile intinse… fiindca stie dinainte ca degeaba ne daruieste, ca tot nu vom sti ce sa facem cu darul sau. Buna vorba aceea populara “Dumnezeu ne da, dar nu ne baga si in traista…”

O viata frumoasa tuturor acelora ce-au pus (fie si in mod interesat) umarul la aceasta poveste !