Diapazonul poetic al lui George Lixandru e mereu încruntat, de la vulcanic la melopeic, alteori zgrumțuros ori înarmat cu o etică proprie, de la sabie până la nasture, ca un pușcăriaș evadat, dând spectacole publice în piața palatelor artificiale. Poezia lui are un ton gros, de bas, ea nu se cerne în candelă ci pe mesele măcelarilor pe care se sfârtecă sufletul lumii. Și, totuși, prin acest abecedar răsturnat și violent, se ridică permanent un lujer candid și însingurat, ca o litanie metatextuală, care îmbrățișează poemul cu voluptate. George Lixandru iubește atât de pătimaș poezia, încât, uneori, o îmbrățișează strâns până la desfigurarea acesteia. Inteligența poetului respiră din pagină în pagină, precum și orgoliul lui niciodată ostenit. Da, în cel mai bun volum de până acum al său, Nebunul și pasărea albă a libertății, George Lixandru e un nebun frumos, bun constructor de anatomii poetice legate în balamale scrâșnite, eliberând o melodie contrapunctică. Am comparat atent și cu încântare finalurile poeziilor sale, care sunt atât de precise, ca niște trambuline adeseori amețitoare, străbătute obsesiv de același laitmotiv. Într-adevăr, zece din poeziile sale se încheie, invariabil, cu aceleași trei versuri derutante: „…dar poate că aceasta este doar ideea mea / de învârtire continuă / în cerc“. În felul acesta, poetul își suspectează realitatea, luând-o mereu de la capăt fie cu o grimasă, fie cu o nedumerire, fie cu o respingere încrâncenată. Simptomatică, în acest sens, mi s-a părut poezia reflecții între cuțitele ghilotinei (p. 35): „Între cele două cuțite / ale ghilotinei mai e timp / să înțelegi că și prostul și / deșteptul și iubirea și ura și / viața și moartea au / aceleași probleme de adaptare / aceleași nimicuri de împărțit cu / singura obiecție că / fiecare are un altfel de / tablou al lui mendeleev o altfel / de măsură a realității de exemplu /maimuța care visează / umanitatea ori oul de / șarpe care crede că / în curând va zbura între cele / două cuțite ale ghilotinei mai e / timp să îți închipui / cum ar fi arătat lumea aceasta / fără oameni poate nu ar fi / existat nici această sofisticată / ghilotină poate nu / ar fi avut loc nici / această oribilă / execuție dar poate că / aceasta este doar ideea mea/ de învârtire continuă / în cerc“. Dincolo de aceste notații de impresie sinceră așteptăm să se pronunțe greii criticii autorizate. Eu m-am simțit dator să-mi revărs febrilitatea unei lecturi incandescente. Fiindcă acest caz merită să fie sub reflector. Autorul se află la a noua lui carte – și toate sunt de luat în seamă.
Gheorghe Istrate