De o groază de ani, parcurg, de mai multe ori pe săptămână, în presa noastră literară, un fel de pasaj subteran jegos și întunecat unde niște indivizi aroganți și cinici, care asemeni cameleonilor iau figuri de îngeri și li se umezesc ochii precum vițeilor duși la înțărcat, bălmăjesc un cântec al unei mode mereu renăscute despre virtuțile celor mai iubiți și celor mai tari pământeni din parcare.
La cât talent și cât caracter au indivizii, nu mă miră deloc că cei mai iubiți și cei mai tari sunt precum cămășile. Cum să te menții în top, când „cântăreții” tăi nu știu decât un singur cântec și ăla interpretat prost și când la cea mai mică adiere de vânt sunt gata să treacă cu arme și bagaje, ba chiar și cu nevastă-ta, în tabăra adversarilor? Am socotit cam de câte ori s-au produs, cu unica piesă din repertoriu, ambulanții, în acești șaizeci și ceva de ani, în care chiar dacă nu au schimbat placa, au schimbat gramofonul, și am ajuns la un total halucinant. Că va fi fiind două sute de mii de ori sau trei sute de mii, nu contează. Natura care-și rescrie opera de infinite ori, e o performeră. Viața dezvoltă o mulțime de acuități nebănuite prin repetiție. Totuși, după câteva zeci de mii de ziceri ale aceluiași „cântec” și cu același talent care nu se ameliorează, ci, dimporivă, se tocește, intră în putrefacție, răspândind un fel de duhoare, care alungă până și biata „Muscă”, e greu de sperat la un salt calitativ. În fapt, însăși moda aceasta mereu în renaștere interzice într-un anume fel evoluția. Pentru că oricâte poziții ai exersa și oricâtă artă i-ai atribui acestui ipotetic gen literar, pupatul în fund rămâne tot pupat în fund.
Ai putea să crezi la un moment dat că indivizii ăștia sunt niște resemnați, dar nu sunt. La prima apariție a unui mahăr cu veleități de lider își acordează pixurile, ca niște profesioniști ce sunt, de parcă ar avea în față nu hârtia de scris, ci zeci de mii de spectatori, iar când intră în rol și zgârâie primele rânduri ale manelei-omagiu, o fac transportați, cu sentiment și transpirație. Dacă n-ai ști că sunt la a nu știu câta trădare, ai putea să crezi că ești în fața unui debut. Au băieții ăștia un dar de a se regenera consumându-se, de speriat. Uneori, mă întreb dacă nu există în ei un sâmbure de geniu, de care nu s-a ținut cont până acum, geniul de-a te regăsi continuu din nimic.
Și dă-i, și dă-i, tovarășe, forțează-ți mintea cu disperare să priceapă ceva din amalgamul de gânduri, nu de puține ori contradictorii, ia totul personal, descâlcește-te. Mai am eu, un biet scrib, născut într-o țară greșită și încărcat de o mulțime de vinovății, că m-am născut, că gândesc altfel și, odinioară, în tinerețea mea la fel de greșită mi-am însușit câțiva metri de draperie reiată din averea întregului popor, deci, mai am eu puterea s-o iau de la capăt într-o țară care s-a transformat dintr-una greșită într-una de-a dreptul strâmbă? Și câți dintre voi, bieții scribi cu coloană vertebrală, mai aveți această putere?
... Și când, extenuat și buimăcit, îți revii până la urmă la realitate, căci ești totuși un om cu picioarele pe pământ, ai o ciudată senzație că cel care-a prostit istoria ești tu, nu ei, care-au rămas în definitiv aceiași, tu modificându-ți mereu părerile despre ei; la început, condamnându-i ca toată lumea că ne-au manipulat cu „delirul” lor propagandistic, pe urmă luând aminte la întreg felul lor de-a fi, ca în final să te îndoiești de justețea indignărilor tale. Mai ales după ce-ai aflat că în zilele revoluției maneliștii-omagiatori au dat buzna în stradă să arate populației pixurile lor tocite de atâta dizidență nativă, iar de-atunci nici n-au evoluat, nici n-au involuat. Au rămas egali cu ei înșiși, într-o mediocritate aureolată de dârzenie. Ceea ce înseamnă că au continuat să scrie manelele-omagiu chiar și-n lipsa unor lideri dispuși să fie pupați în fund, omagiindu-se între ei, renăscându-se astfel inocenți și cu speranța întreagă întru gloria acestui ipotetic gen literar. Oare câți dintre noi ar mai spera după n eșecuri literaro-sociale?
Iată de ce cred eu, vinovatul, astăzi, într-o țară greșită care-a devenit de-a dreptul strâmbă, că trebuie să ne mândrim cu acești mediocri, deoarece duc treaba până la capăt, chiar și atunci când știu că nu există capăt.