Cum să plec?

Cunosc mulți scriitori de vârsta mea. Cu toții am scos cărți, ne-am făcut reclamă fiecare cum am putut ori am știut mai bine.
Vrem să fim băgați în seamă acum – la gunoi cu vechile cetăți bătrâne. NOI suntem cei mari și tari în literatură. E vremea să se schimbe responsabilitățile – e vremea să luăm pe umerii noștri experimentați egofobiile înaintașilor (unii dintre ei trăiesc încă), e vremea să acaparăm redacțiile revistelor literare “consacrate”, e vremea să fim noi ambasadori prin nu știu ce țări, e vremea să ne înfruptăm și noi din ciolanul din care au ronțăit atâția ani – atâția înaintași mai deștepți care n-au ieșit în ’89 să fie împușcați.
Ce vrem noi, de fapt? De ce scriem cărți despre sex, crimă, drog ori sinucidere? Pentru noi George Sand e un autor de pe vremea bunicilor, depășit. Noi suntem rezultanta unei ecuații pe care n-ați știut s-o rezolvați. Noi scriem despre senzațiile tari ale noului mileniu, noi trecem cu buldozerele viselor noastre despre glorie peste oricine ni se opune. Vom lua puterea literară curând, e doar o chestiune de timp, și acesta – limitat – că n-avem timp.
Acest fascinant efort de-a schimba șefia literaturii române înainte de termen mă distrează. Șefii de acum știu că vor fi lapidați (și chiar sunt) de cei care vin din urmă. Interesant este că „cei care vin din urmă” nu văd glonțul care abia așteaptă să fie tras exact în ei, atunci când alții vor vrea să fie „primii”. Cine vrea să distrugă U.S.R.? Eu cred că niciun scriitor de bun simț nu vrea; trebuie schimbată conducerea, se strigă. OK, să se schimbe. Să dispară neaveniții din U.S.R. – se țipă. Să dispară, zic eu. Să avem și noi acces la fondurile Ministerului Culturii (și ale altor ministere), să mergem și noi la diverse „consfătuiri” scriitoricești în alte țări – se spune în șoaptă în cercurile celor ce se declară „revoltați”. Personal, sunt de acord, dar cine să mă audă pe mine?
Nu pot zice nimic „avizat”, că nu sunt membru U.S.R., ceea ce poate părea ciudat pentru „o parte a presei” care a zis că sunt. Dar cum să dispar din centrul acestor evenimente? Din preajma acestor băbuțe gălăgioase care mereu vor găsi ceva de bârfit peste gardul ce le separă? Nu pot rata acest spectacol, nu-mi permit (neavând televizor, radio și necumpărând ziare) absența, cu ce mi-aș umple timpul?
Ah, ce-mi place să fiu SINGUR!
Ștefan Doru Dăncuș