Ai plecat de lângă mine, împinsă de unde nevăzute, de gândurile tale ce n-au mai vrut sau n-au mai știut să mă cuprindă. Am rămas blestemând neputința mea și răceala ta, lașitatea mea și temerile tale. Aș minți să nu recunosc că mi-ar plăcea ca, peste o clipă, peste o zi, sau chiar peste o sută de ani, să mi te întorci, din nou, sub priviri. Să-ți pară rău că m-ai alungat, să-mi cerșești iertarea, să încerci să spargi, cu pumnul tău mic, platoșa falsă a indiferenței mele.
Dar, dacă vii, să știi de pe acum că n-am să mai fiu eu. O altă ființă, un curaj nou și dorințe fără zăgazuri te vor aștepta. Iubirea mea de atunci nu va mai cunoaște teama, căci, undeva, într-un cotlon ascuns de suflet, știe că n-ai să mai vii. Așa că te voi aștepta ca niciodată, puternic, triumfător, înconjurat de leșurile ezitărilor, și scrupulelor, și spaimelor pe care le-am ucis. Le-am omorât cu un gând tăios că te-am pierdut definitiv, iubita mea, și-atunci când poate n-ai să vii, n-o să te întreb defel dacă mă lași să-ți ating pleoapele și să ți le închid, ca să nu te orbească săgețile de reproș din privirea mea tristă, îndrăgostită. Și, fără preaviz, cu o fermitate crescută doar din certitudinea că nu ești aievea, te voi săruta așa cum te-am sarutat de mii de ori, apasându-mi buzele ude de lacrimi și dorință peste buzele tale, răscolindu-ți, nerăbdător și curios, răsuflarea. Și n-am să te rog să-mi dai voie să mușc din rotunjimea pârguită a umărului tău, cu nesațul celui ajuns acasă, după lungi rătăciri. Și n-am să te implor să-mi permiți să cobor, cu sărutări tandre și prefăcut anevoioase, peste sânii tăi mici, adulmecându-i fără țintă, ca un hăitaș nepriceput ce caută, prin desișuri, vânatul. Și-am să te țin cu forța de încheieturile mânilor, firave, când, închipuindu-mi că-i prea târziu și că ai vrea să pleci, ai să suspini, întorcând capul într-o parte, a resemnare. Și vânătorul stângaci va găsi, într-un sfârșit, prada aciuată în rozul timid al sfârcurilor tale, o va ispiti alert, de zeci de ori și o va ascunde apoi în buzunarul moale al gurii lui toropite de amor.
Sunt atât de sigur că n-ai să mai vii, dragostea mea, lumină dureroasă a singurătății mele, încât abia acum îndrăznesc să te strâng în brațe, fără întrebări, și să-ți frământ în palme coapsele, sârguincios și cu răbdare. Acum, că te-am pierdut, sunt pregătit să te ating, să te pătrund, să te miros, să mă îmbăt de tine cu ochii închiși, să-ți descopăr fiecare pliu, fiecare fald, fiecare suspin, cu frenezia unui orb din naștere, care, deși a învățat drumul, continuă să-și marcheze pașii, sacadat și temeinic, cu bastonul lui alb.
Așa te voi iubi, îți promit și nu-ți cer voie, când ai să vii. Poate niciodată.
Dar tu, tu, iubita mea, dacă niciodată va fi azi sau mâine sau peste o sută de ani, vei fi gata să te iubesc din nou? Vei fi gata să mă iubești din nou?

***

Din volumul "De ce nu-mi găsesc pe cineva", București, 2011