Mama mea nu era o vizionară. Trăia între două lumi: cea prezentă, în care credea cu sinceritate, lume care o mințea cu dezinvoltură, și cea care o descoperea prin prisma unor persoane ce rămăseseră din timpuri dinainte de a le cunoaște ea, dintr-o lume despre care nu știa nimic, dar care încă purta un parfum de elitism și farmec de nemurire…. Despre această lume ea credea ca este încă vie în largile rase ale preoților cu părul alb și bărbi lungi, făpturi ce treceau ca niște năluci venite de niciunde spre niciunde, prin lumea ei modernă, lume lipsită de valorare spirituală, lipsită de mister, lipsită de miracol, lipsită de credință…
În acest univers alambicat din mintea ei, plin de umbre și de raze care nu ajungeau încă să lumineze spre a deschide un viitor clar, mama mea se întreba ce viitor să îi dăruiască fiului ei.
Mintea i s-a luminat în clipa în care peste stradă trecea, ca și cum tăcerea însăși trecea, un preot plin de ani, trăgându-și din sine drumul care părea că i se deschide sub fiecare pas, ca și cum nu ar fi existat altă cale decât aceea pe care el voia să treacă… Trecea părintele Drăguleț. Un preot simplu, scund, aproape orb, apăsat de fiece secundă a timpului care trecea odată cu el, alunecând ca o undă de lumină, fără grabă, fără datorii, fără reproș… către o lume pe care numai dânsul o știa.
Venea dintr-o definiție a existenței pe care mama mea nu o înțelegea, dar o respecta pentru simplu fapt că putea fi. Această nălucă a ființei, ca o umbră care își ia ființa din neființă și se naște împotriva luminii, a fost scânteia care i-a trebuit mamei să mă convingă că trebuie să fiu preot, adică: umbră, flacără, vis, cenușă, gând, ideal, minciună, joc și fascinație pentru ființă.
Părintele Drăguleț este primul cel căruia trebuie să îi aduc mulțumiri pentru faptul că sunt preot. Deși nu l-am cunoscut mai mult decât l-a cunoscut mama, el este cel care m-a motivat, prin existența sa, să fiu ceea ce sunt. Din păcate, azi, nu îi pot mulțumi direct, ci numai pomenindu-l în rugăciunile mele.