Citeam zilele trecute pe internet o frază care suna cam așa: “Singurul lucru bun la copilărie este că s-a terminat.” Sincer, nu sunt sigură că îmi amintesc corect formularea, Am ”prins-o” cu coada ochiului pe un site. Totuși, știu că m-a revoltat puțin atunci. Acum, mă gândeam că poate există o urmă de dreptate pe undeva. Nu știu dacă faptul că s-a terminat copilăria e chiar singurul lucru bun cu privire la ea. Oricum, o certitudine a copilăriei... este că s-a terminat.

Altă certitudine este că niciodată nu mai poți trăi copilăria. Poți încerca să te comporți ca un copil. Uneori chiar îți reușește. Oricine ar trebui să poată face asta. Dar, să fiu iar copil, același copil... nu. Nici nu cred că mi-aș dori să se întâmple acest lucru.
Aș putea să fiu sinceră ca un copil. Copiii se pricep de minune la a fi sinceri, fără să le fie teama că va râde cineva de ei. Chiar dacă sinceritatea implică durere uneori, cred că aș putea să o exprim foarte bine.

Pot să fiu naivă, să am acea naivitate copilărească, acea curiozitate, prostească uneori... Cum ar fi să pun altora întrebări stupide și în același timp să îmi păstrez mimica feței neschimbată. Fără să mă pufnească râsul de tâmpeniile de care sunt constientă că le îndrug...

Aș putea să fiu mofturoasă și să urlu când nu-mi convine ceva. Asta cred că ar fi cel mai amuzant: să mă izbesc cu fundul de pământ și să lovesc cu pumnii în oricine ar vrea să mă liniștească. Doar ca să primesc ce îmi doresc. Bine, asta ar putea face cineva doar dacă se încadrează la vreo formă de Alzheimer și atunci nimeni nu l-ar mai judeca, nici critica. Ar putea să-l compătimească, cine știe.

Oricum, ideea este că... pentru a fi iar copil sau să mă simt copil, ar însemna să mă simt iar singură... Îmi amintesc cum stăteam deseori doar cu un carnețel în brațe și scriam toate tâmpeniile care îmi treceau prin minte. Toate trăirile pe care le aveam erau notate acolo, atâtea sentimente erau scrijelite maiestuos cu mintea mea de copil. Alteori priveam în neștire, clipe în șir, poate chiar ore, o foaie lipită pe interiorul ușii de la așa-zisul birou. Îmi notasem acolo două citate preferate și privindu-le puteam să visez. Visam. Atunci visam.

Nu aș vrea să mai fiu copil... Chiar nu.

În schimb, pot să fiu adult. Să fiu acea MAMÃ care se bucură împreună cu fetița ei de toate lucrurile copilărești pe care EA le trăiește acum. Și vreau să îi fiu alături, să nu fie singură. Oare voi reuși?