Știam că mă voi învăța cu moartea. Cu cât mușcă mai mult din mine cu atât crește puterea mea asupra ei. Eu o las să intre, ea mă lasă să înțeleg. Dă faldurile grele la o parte și își arată, o clipă, lucirea caninului. Parcă îmi spune cu ăsta te-am mușcat. Te-am iubit te-am mușcat te-am însemnat acum ești a mea ești veșnică. Ea mușcă din mine din ce în ce mai mult, cu un părinte cu un prieten cu un dușman, se hrănește cu mine și mie îmi place. Am hotărât că este un târg cinstit Cu cât mai mult mă consumă moartea cu atât mai veșnică sunt. Din momentul în care nu-ți mai e frică devii veșnic.

Carmen:
Trăiesc în capul meu
Undeva la marginea oceanului
Atât de fierbinte încât atunci când navighez aproape de mal
Mă izbesc de un iceberg
Pe care îl sparg cu o lacrimă și un zâmbet
Luate cu împrumut dintr-o țară străină
Uneori mă întâlnesc la cumpărături cu Henric al VIII-lea
La Sotheby's
Eu cumpăr fantoma unei regine
El, bătrân și falit își freacă minile cu emoție
Sperând că va reuși să vândă ultima secure
Nu îl salut, oricum nu se va obosi să îmi răspundă
E prea înfumurat, prea trist, prea mânjit de visele Anei

"se făcea că îl iubeam foarte mult,
atât de mult încât îmi doream să locuiesc în Turnul Londrei,
departe de biserica catolica"
alteori stau acasă fredonând "Pastime with Good Company"
în timp ce număr cristalele adunate în cutia de citostatice
3 rubine, 5 smaralde și dragul meu
KÈ™h-i Nș«r montat cu grijă în tiara pe care o port cu mândrie peste perucă
Așezată cu grijă pe capul în visele căruia locuiesc
Așteptând un semn de la tine.


Carmen, anul trecut, pe vremea asta: Ce bine arată tatăl tău în sicriu, ca un star de cinema.

I-am înapoiat basmalele negre. Ia-ți-le înapoi, sper să nu mai am nevoie de ele prea curând. Le-am pus într-o pungă, pe hol și mereu uitam să i le dau. Mereu uita să le ia.

Scrie până nu uiți! Scrie acum, cât încă simți! Va veni vremea când vei uita sau tu-însuți vei fi uitat de ceilalți, iar amintirea ta nu va mai însemna nimic pentru nimeni. Va veni vremea când nu vei mai simți ceea ce simți, când marile iubiri vor fi catalogate și atât. Marile dureri se vor estompa, marile frumuseți își vor pierde strălucirea. Așa este lăsat să se întâmple. În felul acesta suntem noi pregătiți pentru marile victorii și marile pierderi.

Carmen:
mă tot bate gândul să mă întorc printre tablouri și pietre
la umbra racoroasă a unui mare și blând Crucifix
să vărs un râu de lacrimi și să inund lumea
frumoasa mea lume deal-vale
nu înainte de a construi o arcă
după schițele Patriarhului
mă bate gândul să mă întorc pe țărmul Cuvântului
așa săracă și tristă
purtând în geamantan cartea
învelită în bunătatea fără de margini
a curcubeului
mă bate gândul să îmi crească aripi
și să zbor dând frumos din coate
purtând în inimă un ram de măslin
(Se dedică Simonei Șerban și lui Mircea Lăcătuș)


Carmen: Abia acum înțeleg ce ai vrut să zici în poezia aia a ta cu ploaia care cădea în cană, cea cu furtuna de praf, nosce te ipsum nu mă interesează vreau să îmi placă. Abia acum inteleg...

- Te doare ceva? Ce te doare?
- Nu mă doare. Simt așa, o apăsare mare în tot corpul, dar nu mă doare nimic.
- Iți e frică?
- Nu, nu imi e. Numai că doream să fie in Săptămana Mare...
- Dar acum vrei ceva? Ce vrei să-ți aduc?
- Da. Vreau să-mi afli cât mai repede furnizorii de ceai și biscuiți ai Reginei Angliei!


Carmen Mihaela Visalon s-a stins din viață duminică, 10 martie 2013, la vârsta de 50 de ani.
Dumnezeu să o odihnească!
Condoleanțe tuturor celor care i-au fost aproape!

Carmen:
Epava din Vama Veche
Un lan de trandafiri după o ploaie de vară.