noi ruinăm distanțele între două ferestre,
iubitule,

prin poemul nostru împrumutat din frunze
se înalță silueta unui oraș fără vise crăpate
și stafia unui bărbat
ce împrăștie anotimpuri printre femei

e ca un basm în care
zăpezile nu se așază niciodată
o secundă uitată între două scâncete de aer

doar o vioară se aude
și mirarea noastră
adăpostită în lapte