Pășea rar, dar hotărât, bucățica de hârtie ce ducea în mână arzându-l, parcă și abia aștepta să o abandoneze pietrelor ce se obișnuiseră de mult cu mii și mii de astfel de poveri sufletești, vărsate în fiecare zi de nefericiții luptători, mereu puși în fața propriilor slăbiciuni, dornici de mai bine și mereu nevoiți să spele cu lacrimi de mult tocitele blocuri de stâncă, martore ale unor vremuri glorioase, pierdute în negura uitării.
Își amintea din istorisirile bătrânilor, nemartori nici ei, nici povestitorii lor, cum zile strălucitoare ocrotiseră trecerea oamenilor pe gălăgioasele străzi, în căutarea milei, a salvării și a altor nevoi, nenumărate, ca și cei ce le purtau…. Știa că într-o zi, de sus, se revărsase fără de margini îndurare, făcând din Cetate Izvorul Nestemat de Har și Mântuire; se zvonea că pietrele încă mai au puterea să aducă liniște celui ce le atinge, fiind acesta motivul pentru care voia, într-un fel, să își ascundă acolo neliniștea sufletului, vărsată pe bucata de hârtie ce-l mistuia, parcă, tot mai tare.
Vechiul zid al Templului, refăcut în multe rânduri, îl ducea cu gâdul la Marea Restaurare, când toate acele lacrimi își vor fi găsit menirea, când suspinele își vor pierde sensul și durerea va fi o umbră a celor trecute; când toate vor fi noi și veșnice. Întrezărea o oarecare nostalgie divină în numele Noul Ierusalim; era ca și cum Ziditorul cerului și al pământului, pe nedrept deposedat de regatul Vechiului Ierusalim, și-ar fi cerut înapoi dreptul de stăpânire, dreptul de autor asupra numelui, rezervându-și pe viitor, astfel, libertatea de a fi Unicul Domn Preaînalt al Sionului, Singurul Rege al Ierusalimului.
Cu degetele tremurânde, împingea adânc hârtia într-o crăpătură a zidului, tot repetând cele câteva cuvinte pe care aceasta le conținea:
Dumnezeule, pentru al salvării sacrificiu și pentru cei ce încă-s vii,
descătușează-al nostru lung suspin
încremenit în pietrele acestea,
usucă într-ai lumii ochi neplânsele lacrimi
și coboară-ntre noi ne-ntârziat
Cetatea Eternă, Ierusalimul Iubit.