După încheierea programului ce sunt dator a-l acorda slujbei, discret, când cimitirul Bellu stă să se cufunde în tainele tenebrelor, pașii mei, pe aleea figurii nr 9 emit o cadență distorsionată ce se amestecă în derularea de imagini alb-negru cu Adrian Păunescu cel tânăr, răvășindu-mi prietenos frizura de adolescent cu mâna aceea... mare, albă, incredibil de caldă, prin care puteai simți cu certitudine că și un gigant ca el avea exces de sensibilitate, emoții. La acea vreme, (1975) după ce îmi filtrase un grupaj de versuri, mă îmbrâncise în viață prin acele vorbe pe care nu le voi putea uita nicicând: "Măi băiete tu să scrii până la epuizare!" Am fugit de acasă sedus de mirajul Cenaclului Flacăra... Am plâns de dor de Bacovia, am colindat gutuia din geam, am venerat niște bieți lampagii, am dublat fericit vocea-tunet, vocea fenomenului Păunescu.
Ajuns la mormântul său de o simplitate Hristică am plans, vorbind unei bucăți de piatră așa cum aș fi vorbit cu el... FLACÃRA lumânării se zbătea în vânt de parcă s-ar fi întins să-mi ciufulească prietenoasă pieptănătura căruntă...
Noapte bună pe veci Adrian Păunescu...Noapte bună cu bunele și relele tale, iubite Maestre...