Dragul meu drag! Povestea nașterii tale e una simplă și hazlie în același timp: te-am dorit și ai venit, băiat. Dacă până în cea de-a opta lună de sarcină doctorii au spus ca vom avea o fetiță, surpriza a fost totală când, după ce te-ai încumetat să dai piept cu această minune, numită “Viață”, o voce piedută mi-a șoptit de undeva din neant: “Aveți un băiat”. Am dăruit cu bucurie cerceii pe care-i cumpăraserăm, pregătindu-ți sosirea. Ai fost un bebeluș agitat, care i-a dat mult de furcă mamei sale, făcînd-o adesea să-și piardă firea, dar fiecare zîmbet al tău i-a umplut viața de bucurie.
Apoi ai devenit și ai rămas un copil vorbăreț și foarte sensibil. Uneori mă gîndesc dacă nu cumva acest chef neîntrerupt de vorbă nu este doar o mască pentru ați ascunde sensibilitatea, asa cum o mască este și o anumită doză de obrăznicie, pe care o remarcă cei mai mulți, fără a se întreba ce se ascunde in spatele ei. Pentru că nu poate fi altfel decât sensibil, un copil care, găsind între șinele de tramvai o vrabie rănită, o aduce acasa încercând s-o salveze, îi face o atelă dintr-un băț de chibrit, pentru piciorul rupt și o hrănește în fiecare zi, până când ultima fărâmă de viață se stinge în plăpânda vietate. Nu poate fi altfel decât sensibil, copilul care, cu lacrimi în ochi insită să îngroape micuța pasăre în spatele blocului și își face griji pentru că mormântul, săpat cu o lopețică de jucărie, nu este suficient de adânc și vreo pisică poate dezgropa sărmana vrăbiuță pentru a-și ostoi foamea. Nu poate fi altfel decat sensibil, copilul care plânge cu lacrimi de crocodil pentru că mama și tata nu i-au dat voie sa aducă în casă pisicuța care miaună pierdută pe holul blocului, copilul care își revarsă frustrarea venită din neputință în cuvinte precum: „Criminalilor, o să moară, pentru că s-a pierdut de mama ei și voi nu vreți s-o ajutați!” Nu poate fi decât sensibil, copilul care, venind de la școală și găsind pe stradă un câine căzut, care nu răspunde chemărilor lui, se grăbește să-și sune mama și s-o întrebe la ce cabinet veterinar poate suna, pentru a-i aduce pe medici să vadă ce-i cu cățelul. Oricât de obraznic ar putea parea în vreun moment un asemenea copil, nu poate însemna ca nu este un copil sensibil. Dar trebuie să-l asculți, să-l cunoști și să-l ajuți să-și învingă temerile sau chiar frustrările care pot genera acea revoltă interioară, ce poate fi adesea confundată cu obrăznicia.
Și tu, dragul meu, ai un suflet minunat, iar eu știu asta și chiar dacă ți-ai păstrat obiceiul de a mă face să-mi pierd firea uneori, eu știu că asta nu vine din sufletul tău, ci din neputința mea de a înțelege nevoile tale de copil, din neputința mea de a regăsi în mine, în întregime, copilul care am fost, pentru a te putea înțelege pe deplin. Nu l-am uitat cu totul, dar nici nu-i regăsesc fiecare părticică de ființă. Totusi, pot înțelege, am puterea să văd dincolo de ceea ce regulile sociale ne-au învățat să inhibăm, sau de ceea ce ne-au obișnuit să ignorăm. Și văzând, îngrijorarea mea pentru viitorul tău crește și mă întreb cum te-aș putea îndruma mai bine, pentru a putea străbate drumul ce ți-a fost dat, cu bucurie și nu cu încrâncenare, simțind pulsul vieții și nu trecând pe lângă ea fără să-i înțelegi ritmul, respirând frumusețea ei și nu alergând nepăsător pe lângă ea, în goana sterilă după podoabele ei fals strălucitoare? Și cum aș putea ca, învățându-te toate acestea, sa te pot feri de suferință, când sufletul tău tresare la cea mai mica adiere?
Mă uit în jurul meu și văd tot mai mulți adulți nepăsători la visele copiilor lor. Privesc în jur cu spaimă către o lume în care nu-i văd trăind pe copiii mei liberi și fericiți, ci stresați și obligați la compromisuri, pentru a fi acceptați într-o societate bolnavă, căci în afara ei ar fi niște paria. Ne învățăm de mici copiii să uite lucrurile frumoase, să spună și să facă doar ce știu că alții vor să audă și să vadă, să nu spună adevăruri care pot deranja, să fie supuși pentru a putea trece mai ușor prin viață, decât dacă și-ar susține părerile cu convingere și argumente oricând și în fața oricui. Îi învățăm să fie lași, pentru ca supraviețuirea să fie mai facilă, dar le refuzăm dreptul la vise, dreptul la a fi ei înșiși. Îi învățăm să trăiască după reguli, frângându-le aripile înainte să învețe să zboare și ne revoltăm și chiar îi renegăm, dacă aleg să-și urmeze sufletul. Trăim într-o lume care, puțin spus, ignoră din ce în ce mai mult sufletul omului.
Dar nebunia începe călcând în picioare sufletele plăpânde. Părinții nu mai au timp, dascălii… nu mai au motivatie… Ne trebuie, oare, vreo motivație pentru a înțelege sufletul unui copil? Care este reacția unui dascăl în fața unui copil furios? A avut el, oare, curiozitatea să se apropie de acel copil, să încerce să afle ce-i macină sufletul atât de zbuciumat încât teama și frustrarea s-au transformat în furie? Copilul încă nu știe desluși că dascălul său are și el poverile lui, de care, uneori, nu se poate lepăda înainte de a intra în clasă, dar dascălul-adult ar trebui să aibă suficientă maturitate încât să intuiască zbuciumul din sufletul discipolului său, dacă are suficientă aplecare față de meseria sa… dacă îi pasă. Lipsa recompensei materiale nu ar trebui să aducă cu sine indiferența, căci indifereța naște monștri. Și nu ar trebui să aducă răzbunări meschine față de sufletele nevinovate, căci ceea ce semănăm, aceea vom culege.
Copiii nu sunt o turmă ce trebuie condusă pe acelși unic drum, sunt entități individuale, fiecare cu personalitatea lui, cu aptitudinile lui, cu emoțiile lui și ar trebui descoperiți și apreciați fiecare în parte de dascălii lor. Eu una, n-am întâlnit în toată viața mea de elev un profesor care să fi dorit să-mi cunoască sufletul. Și pentru că nici părinții nu păreau prea interesați, am început să-l astern pe hârtie, cu speranța că cineva îl va descoperi într-o zi. S-a întâmplat să mă răzvrătesc de nenumărate ori împotriva tuturor și întotdeauna am încălcat regulile care mi s-au impus, ascultând doar argumentele. N-am uita asta și din acest punct de vedere mă regăsesc adesea în răzvrătirile voastre, copiii mei. Într-o zi mi-am luat inima în dinți, am așternut pe hârtie o bucățică de suflet și i-am dus-o dirigintelui meu, care publicase o serie de poezii în diverse ziare ale vremii. După multe zile de așteptare cu sufletul la gură, a venit și comentariul sec al specialistului: “Frumos, dar utopic”. Atât și nimic mai mult. Eu nu voiam decât să fiu văzută, asa cum eram cu adevărat. Profesorul era însă orb, dar eu nu știam acest amănunt. Mi-a tăiat aripile, iar eu am renunțat la zbor înainte să-l învăț. De atunci am învățat să-mi ascund sufletul . Mult mai târziu mi-am dat seama că omul acela nu știa nimic despre suflete, cel mai probabil nici despre al său, că insăși scrierile sale erau o înșiruire de cuvinte care proslăveau regimul, cu scopul evident de a-și asigura o anumită pozitie în rândul semenilor. Nici măcar o utopie, nici măcar frumos.
Așadar, dragul meu, dacă atunci când îi spui profesorului că nu ai înțeles lecția predată, el îți răspunde “tu nu ai înțeles pentru că nu ești deștept”, să știi că nu este adevărat. Ești cel mai deștept copil și este pierderea domnului profesor dacă încă nu și-a dat seama de asta. Nu trebuie să te doară, chiar dacă doare. Trebuie doar să stii că a fi deștept nu înseamnă a te descurca foarte bine la una dintre materii, după cum a nu fi deștept nu se rezumă la a nu fi foarte bun la una dintre aceste materii. De foarte multe ori nereușitele copiilor sunt cauzate chiar de incapacitatea profesorilor de a preda, dar, din păcate, ei par să nu-și dea seama de asta. Și, crede-mă, un profesor care răspunde astfel elevului său, nu numai că nu poate fi un dascăl bun, dar ridică semne de întrebare și asupra calității sale de om, nemaivorbind de propria-i inteligență. Cândva, când vei citi aceste randuri, vei înțelege.
Dar vezi, aici apare nedumerirea mea și semnul meu de întrebare, pe care acum nu le poți percepe și te întrebi “de ce?”, dar într-o zi… Potrivit regulilor, eu, mama ta, ar trebui să-ți spun să respecți un asemenea om, deși tu simți că nu ai pentru ce. Deocamdata doar intuiești că respectul se câștigă prin ceea ce ești și cum ești, nu se impune cu forța. Te revolți, pentru că nu poți respecta un om care nu te respectă, chiar dacă ești doar un copil. Dar eu, pe de o parte, ar trebui să te învăț regulile acestei societăți, pentru a putea să supraviețuiești, în loc să te învăț să trăiești liber. Pe de altă parte, ar trebui să încerc să te feresc de alte repercursiuni, pentru că lipsa de respect va conduce cu siguranță la pedepse ulterioare. Dar a te învăța să acorzi respectul unor persoane care nu-l merită, înseamnă să te învăț să-ți pleci capul în fața nedreptăților, pentru a te feri de alte suferințe. Nici lipsa respectului nu te pot învăța, pentru că nu poți cere ceea ce nu știi să oferi. Asta este dilema mea: cum să te îndrum încât să-ti poți păstra “eul” interior, dar să nu ai parte de alte suferințe, în fața unor oameni care și-au pierdut demult sufletele ? Ai un an greu, cu examene și nu ai nevoie acum de problem școlare, așa încât, deși nu-ți pot cere să-l respecți pe acest om, te rog numai să-l ignori și să te străduiești mai mult la această materie, nu pentru domnul profesor, ci pentru tine. Pe el trebuie doar să-l ignori și mai apoi să-l uiți. Face partea din categoria oamenilor pe lângă care viața a trecut în van. Cândva vei înțelege.
În aceeași măsură te rog să o ignori și pe doamna dirigintă, care, atunci când i-ai dat mărțișorul te-a întrebat “Așa se dă un mărțișor?“, iar tu, nedumerit, ai venit să-ți deslușesc ce a vrut să spună și unde ai greșit. N-ai greșit cu nimic, ai făcut un gest frumos și chiar dacă acum afirmi că refuzi să mai faci asemenea gesturi în viitor, eu vreau să știi că aceste gesturi sunt o manifestare a frumosului din sufletul tău și bucuria de a dărui nu trebuie să fie stinsă de neputința de a primi a unora dintre noi, fie ei și dascălii tăi. Din păcate, viața mutilează multe suflete, al tău este frumos și încă pur, încearcă să-l păstrezi la fel, oricâte suflete mutilate vei întâlni pe drum!
Dragul meu drag, adesea, când se întâmplă lucruri care ne iau prin surprindere, noi, oamenii mari, nu reacționăm așa cum ne impinge sufletul s-o facem, pentru că am fost învățați să trăim după reguli, nu după suflet și ne-am uitat copilăria. Cand ai venit și ne-ai povestit că o profesoară a țipat la voi pentru că ați udat florile prea mult și s-a udat parchetul, iar tu ai fost singurul din clasă care a avut îndrăzneala să-i spună profesoarei că nu voi sunteți responsabili de acest lucru, în timp ce toți colegii tăi stăteau înmărmuriți în bănci și deși ai fost gratulat cu un “Stai jos nesimțitule, cum de n-ați văzut că a curs apa pe parchet?”, cu toții te-am certat, spunându-ți că nu ar fi trebuit să te amesteci. Aș vrea să știi că n-ai greșit cu nimic, ar fi trebuit să te felicităm pentru că ai avut curajul să susții adevărul în fața omului care a lăsat jumatate din clasă în stare de corigență, ceea ce justifică lipsa de recție a celorlalți colegi, care, de teama repercursiunilor, și-au însușit tăcuți o vină care nu le aparținea. Reacția noastră de moment a fost cauzată de aceeași grijă de a te feri de altă posibilă suferință ulterioară, grijă care ne face mai mereu, din păcate, să nu mai vedem pădurea de copaci. Dar vreau să știi că am fost mîndră de tine pentru că ți-ai asumat riscul de a spune adevărul în fața unui om care nu inspiră altceva decât teamă. Îngrozitor pentru o femeie! Îngrozitor pentru un om!
Față de asemenea oameni trebuie să ai compasiune, dragul meu, nu trebuie să simți nici teamă, dar nici furie, pentru că sunt demni doar de milă. Suflete chinuite pentru care cel mai facil mod de a-și descărca frustrările este acela de a le revărsa aupra unor persoane care, prin forța împrejurărilor, cu siguranță nu le pot răspunde pe măsura nimicniciei lor, iar dacă s-ar întâmpla să le răspundă, poziția le conferă suficiente atuuri pentru a le închide gura. Cel mai probabil, în fața vieții sunt pierduți și fără reacție, umbre triste care își caută sufletele rătăcite pe Pământ, fără sorți de izbândă.
Așa cum vă spuneam, ție și surorii tale, și părinții pot greși, iar în lumea în care trăim și în ritmul în care ne trezim trăind, până și părinții pot fi depășiți de evenimente. Ceea ce aș vrea să știi întotdeauna, este că ești un copil frumos și în interior și în exterior și nu trebuie să lași pe nimeni să-ți schimbe această convingere, niciodată, iar faptele tale, este bine sa reflecte întotdeauna această frumusețe. Să nu uiți, dragul meu drag, a-ți ține întotdeauna promisiunile reprezintă o bucățică din această frumusețe despre care vorbesc, o bucățică din tine, va arăta întotdeauna cum ești, va fi punctul de pornire pentru omul care vei deveni.
Vom vedea, pe drum, ce va mai fi nevoie să știi, dar mi-aș dori să fii mereu tu însuți, să poți spune întotdeauna ce gândești, fără încrâncenare, fără furie, cu inteligență și răbdare și, mai ales, să nu renunți la visele tale, oricât ti-ar părea drumul de greu, căci visele te învață să trăiești intens fiecare frântură a timpului tău, să nu lași să treacă pe lângă tine clipe prețioase, care nu mai revin nicicând. Și mi-aș mai dori să nu uiți că visele sunt hrănite de imaginatie și imaginația este adăpată de lectură. Citește, dragul meu drag, cât vei putea de mult și mintea ta nu va cunoaște niciodată limite, iar sufletul tău se va bucura cu prisosință de minunile acestei lumi în continuă schimbare! Lumea se schimbă, lumea uită, lectura te va ajuta să își păstrezi sufletul și mintea vii, să fii tu însuți până în ceasul din urmă, in care, poate, îți vei aminti de mama ta, care te iubește necondiționat, orice va fi să fie.