Tata a lăsat pe masă ziarul din care citea. Privea afară. Ningea liniștit, cu fulgi mari, care se așezau frumos pe pământ, pe pomi, pe pervazul ferestrei.. În casă era cald, iar eu răsfoiam o carte nouă de povești.

Observând că tata nu mai citește, am lăsat cartea și m-am apropiat de el.

- Tăticule, îmi mai povestești ceva din război?
- Cam ce-ai vrea să asculți?
- Ceva vesel.
- Chiar vesel? Poate mai puțin trist. E drept că viața are și părți rele, triste, dar și bune, vesele. Războiul e un lucru trist, urât, rău. Lumea suferă…
- Așadar, nu îmi povestești?
- Ba da. Ascultă!

M-am așezat pe un scaun lângă tata.

- După ce am fost rănit, am stat o vreme în spital, șefii mei au stabilit că trebuie să îmi refac forțele. M-au trimis în țară.
- Știu că luptai în est, împotriva armatei ruse. Aici, în țară erai, cum se spune, în concediu.
- Cam așa. Știind că nu voi fi trimis, o vreme, pe front, am îndeplinit, pe lângă zilele de instrucție, și unele sarcini administrative. După revenirea în garnizoana de pace pentru refacere, comandantul a socotit necesar un cadru festiv în care să fie decernate decorațiile celor distinși în lupte, precum și masa comună cu autoritățile din oraș, într-o seară, la cazinou. A trebuit să fac aprovizionări cu materiale speciale la Petroșani. Mi s-a dat în primire camioneta. Cu mine au venit și preotul unității și sora gazdei mele. Oaspeții au mers în cabină, cu șoferul, iar eu am urcat în spate, lângă soldați.
- Așa era firesc. Spune-mi mi departe!
- La întoarcere, șoferul, căruia îi dădusem ceva bani pentru încălzire, mai avea și el bani, mai avea și bucuria că s-a întors sănătos, a primit și de la popa, s-a „afumat” de-a binelea. Eu nu observasem.
- Cum s-a afumat? Unde?
- E un alt fel de a spune că s-a cam îmbătat. Până când noi am cumpărat ce trebuia, el a băut…
- Am înțeles.
- Ne întorceam cu o viteză, nu tocmai potrivită. La trecerea peste calea ferată la Livezeni, șoseaua era în curbă și cu ceva polei, șoferul nostru a văzut venind din față un autoturism. Șoseaua era îngustă. Era prea târziu să oprească. Șoferul de la mașina mică a încălecat o grămadă de pietriș din dreapta șoselei. Pentru a evita ciocnirea, șoferul nostru a manevrat brusc, a tras spre dreapta, dar a agățat un stâlp. A scăpat volanul și camioneta s-a răsturnat de pe șosea într-o cultură de porumb.
- Și ce-ai făcut?
- Când am văzut că mașina se răstoarnă, am sărit în zăpadă peste oblonul din spate. Ostașii răsturnați odată cu mașina și bagajele n-au avut nimic de suferit. Cei din cabină s-au răsturnat unul peste altul. Dedesubt era popa, la mijloc femeia, iar deasupra, șoferul. Portiera se putea deschide. I-am ajutat să iasă afară. Nu era nimeni rănit.
- Cine era de vină? Ce au făcut cei din mașina mică?
- Cei din autoturism au alergat să ne dea ajutor. Am ridicat împreună mașina pe roate. Motorul nu suferise stricăciuni. Mașina a fost scoasă la șosea.
- Ați avut o mașină zdravănă.
- Cei din mașina mică, văzându-ne militari, au întrebat cât îi costă paguba. Au achitat pe loc. Nu ne-am legitimat, nu ne-am cunoscut. În timpul nopții șoferul, ajutat de niște prieteni de la fabrica de măști, a reparat caroseria.
- Dar cumpărăturile?
- Untul preotului s-a amestecat cu tărâțele pe care le cumpărase. Câteva sticle cu vin s-au spart. După recuperarea pagubei i-au mai rămas și șoferului pentru prieteni.
- Pe vremea aceea aveați bani.
- Da, eram ofițer al Armatei române. Primeam atât cât să mă descurc în orice situație. Þi-a plăcut povestirea?
- Da, a fost drăguță.
- Acum, ce spui de o plimbare? E atât de frumos afară!
- Ce bine! Imediat sunt gata! Ca la armată.

În câteva minute, eram în stradă. Alergam și făceam bulgări pe care îi aruncam în pomi, să scutur zăpada.

Și ningea, ningea liniștit, cu fulgi mari, cum numai în copilărie mai ningea…