Sunt mii de cuvinte învălmășindu-se în căutarea cuiva care să le strige. Pentru că și răsăriturile se transformă în apusuri și apusurile în răsărituri și tot așa ca-ntr-un sens giratoriu fără intrări și fără ieșiri și ăsta e și motivul pentru care-adormi cu groaza că te vei trezi încă o dată. (primăvara pământul începe să miroasă a tot ce-i îngropat în el). Cândva toate cercurile astea te vor obosi și-o să încerci să pătrunzi în propriul tău sânge, să te apropii de tine, să simți că mai aduci oarecum cu tine, să te cunoști cumva, să te plimbi prin el ca printr-un oraș complet străin, prin centru, prin artere, prin capilare, să te lași dus de visurile tale ca de-un taxi în care te urci și mormăi “doar du-mă acasă”. Și-apoi te izbești de toate bordurile tale și te-apropii cu pielea de toate colțurile și de toate liniile și unghiurile și punctele tale și de tot ce-i doar al tău și nu mai găsești nimic bun. Aceleași cercuri dintotdeauna în care ajungi de unde-ai plecat (oarecum schimbat însă tot acolo) și iar de la capăt răsărit-apus-răsărit-apus-dimineață-seară-dimineață-seară-ventricul stâng-atriu drept-ventricul drept-atriu stâng-apus-răsărit cercuri cercuri cercuri și ți-e de-ajuns te saturi te dezguști și-ți dorești să țâșnesti afară să te lași dus să te izbești de oglindă, de faianță, să te scurgi prin canalizare, să tot fugi așa