agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2014-04-07 | [This text should be read in romana] |
Psihiatria este o știință sau este o artă? Îmi amintesc întrebarea retorică de când făceam cursuri de psihiatrie și psihopatologie în facultate, în anul trei sau patru, după ce eu fusesem închisă ca pacientă. Am făcut curs cu profesorul Ionescu, odihnească-se în pace, care mi-a devenit ulterior medic curant, și odată la curs l-am întrebat ce înseamnă diagnosticul meu de "depresie atipică" și mi-a spus că schizofrenie (paranoidă). Mi se adresa cu domnia voastră. Azi diagnosticul meu de schizofrenie este scris clar. Tratamentul psihiatric se desfășoară conform unei proceduri speciale (există o organizare în acest sens) și probabil eu am urmat un tratament obișnuit, normal într-un anumit fel.
Nu È™tiu de ce, familia avea nevoie de un pretext de a mă interna. Acel pretext a fost faptul că mă chinuiau vecinii cu zgomote timp de apropape trei ani. De fapt probabil că nu aveau nevoie de pretexte, ar fi putut oricum să mă închidă, dar aÈ™teptau ca eu să fiu într-o stare de epuizare È™i în acelaÈ™i timp nervozitate, disperare, fiindcă, din câte am văzut eu, tratamentul psihiatric nu "prinde" atunci când persoana este calmă. ÃŽnainte să fiu internată nu dormisem mai multe nopÈ›i È™i ajunsesem extrem de obosită de anumite probleme patologice de ordin sexual, neplăceri care au devenit baza diagnosticului meu, fiindcă alte tulburări nu aveam efectiv. Uneori erau È™i alte aspecte fiziologic obositoare sau neplăcute. Mai erau urletele tatei, bătăi violente asupra mea (până la vânătăi sau sânge), înjurăturile tatei, suferinÈ›a iubirii mele ciudate È™i nefericite față de un bărbat care mă păcălise doar, mass-media brutală în anii 90 sau alte uÈ™oare neplăceri din partea lumii, dar mai ales zgomotele din partea vecinilor pe care nu aveam cum să le evit. Acesta era cum s-ar spune tabloul clinic, înainte de internare È›ipam de furie È™i mai ales de suferință È™i oboseală È™i îmi amintesc că tata a venit È™i zicea "regele a murit trăiască regele", iar naÈ™u îmi spunea la ureche că nu poate să mă ajute fiindcă tatăl meu este prea mare, nu înÈ›eleg? Apoi au încercat să mă prindă (mai îmi dăduseră înainte niÈ™te medicamente pe ascuns pe care eu am încercat să nu le iau, de la un doctor psihiatru pe care îl cunoÈ™tea naÈ™ul meu) È™i eu mă împotriveam È™i atunci mi-am pierdut pentru o secundă poate conÈ™tienÈ›a, fiindcă obosisem mult de È›ipete. AceÈ™ti doi bărbaÈ›i din familie m-au înhățat È™i m-au dus la maÈ™ină È™i naÈ™u mă È›inea cu capul lipit de bancheta din spate, în timp ce eu fierbeam de suferință. La o intersecÈ›ie (au luat-o pe un drum ocolit) am ridicat totuÈ™i capul È™i am privit înapoi...a fost ca un miracol, fiindcă priveam cel mai fantastic apus de soare din viață, era impresionant - cerul era liber È™i soarele aluneca blând, cu contururi clare pe un fond albastru violet palid, un soare exact ca o portocală, a cărui vedere nu rănea ochiul defel, pur È™i simplu extraordinar! SimÈ›eam că aproape gust acel lucru colorat oranj uniform, dar desigur ajungând la spital nu era vreme pentru poezie sau senzaÈ›ii plăcute È™i personalul medical a început ritualul crud asupra mea... ÃŽn general (cum spuneam că se procedează la orice internare), am fost mai întâi speriată, enervată de ceilalÈ›i pentru a a avea efect tratamentul probabil... Ajungând la spital anxietatea îmi creÈ™tea È™i probabil că m-am împotrivit sau oricum simÈ›eam împotrivirea în mine, revolta că trebuia să îndur aÈ™a ceva, cosideram eu È™i atunci nemeritat. Cele mai multe amintiri le am din primele internări, care au fost È™i mai îndelungate È™i mai traumatizante pentru mine. Spitalul sperietoare sau închisoare este o instituÈ›ie despre care s-a scris mult È™i legat de care s-au È›esut legende (poveÈ™ti în literatură, cântece, filme dar È™i prejudecăți în societate). ÃŽn jurul meu erau destule vorbe legate de spitalul 9, cum se numea înainte, ulterior numele i-a fost schimbat de mai multe ori, dar mai este cunoscut informal desigur È™i sub denumirea veche. Ce este un spital? Oameni, spaÈ›ii, medicamente, proceduri terapeutice È™i relaÈ›ii de administrare. I. SpaÈ›iul (cunoscut de mine din anii 90) Spitalul este clădit în formă de pavilioane cu alei destul de largi între ele pe o suprafață relativ mare în partea de sud a oraÈ™ului, poate sudest, aproape de PiaÈ›a Sudului. (Mă bazez doar pe amintiri). Eu am cunoscut două porÈ›i ale spitalului între care m-am plimbat de mai multe ori, aÈ™ezate în opoziÈ›ie. Spitalul este într-un cartier cu blocuri de locuit È™i chiar în apropiere există magazine È™i o micuță piață, astfel încât o parte din pacienÈ›i ieÈ™eau, dacă le era permis, pentru cumpărături în apropiere. Câteodată am ieÈ™it însoÈ›ită de infirmieră, alteori cu pacienÈ›i care trebuiau să aibă grijă de mine, alteori cu mama, alteori am rugat câte o infirmieră să îmi cumpere ceva ce aveam nevoie de afară. Odată am fost cu mama chiar la jocuri mecanice È™i am jucat È™i eu de furie È™i suferință, nu fiindcă mi-ar plăcea, iar un pacient care părea că mă urmăreÈ™te È™i acolo spunea odată în jurul meu că eu sunt cea care a suferit cel mai mult È™i atunci m-am gândit în mod absurd că poate în È›ara aceasta există un fel de cultură de a lăsa drepturi numai celor care au suferit mult. Dar atunci de ce nu se săturau să mă chinuiască unii de atâția ani? Odată îmi amintesc că era o pizzerie acolo È™i am fost cu niÈ™te pacienÈ›i, dintre care o femeie spunea că ea își dă doctoratul zilele acelea È™i de aceea ne-a invitat pe noi acolo. Părea foarte agitată È™i avea bani È™i eu m-am întrebat dacă era adevărat că își dădea doctoratul ieÈ™ind din spital, fiindcă era destul de afectată de medicamente È™i incapabilă să susÈ›ină o teză în acele zile. Alteori am fost în afara graniÈ›elor spitalului până spre piaÈ›a mare cu unii dintre pacienÈ›ii bărbaÈ›i (îmi amintesc vag doi dintre aceÈ™tia, cu alÈ›ii nu am mai avut relaÈ›ii mai apropiate; cel de-al doilea nu îmi amintesc ce motiva pentru plimbările noastre, cred că un fel de prietenie). Pentru mine era trist de tot să mă plimb acolo, dar oricum mai plăcut decât să stau închisă în încăpere, aÈ™a că am preferat să mai ies la plimbare cu unii pacineÈ›i sau chiar singură uneori, atunci când după prima parte a tratamentelui îmi era permis. Mijloacele de transport aveau staÈ›ie la piaÈ›a mare astfel încât era de mers până la spital pe jos vreo 10-15 minute, drum pe care l-am făcut de multe ori când eram în facultatea de psihologie sau chiar la medicină, când mi-era mai greu din cauza amputării piciorului (la început făceam mereu bursite la genunchi È™i piciorul se inflama È™i nu mă mai puteam deplasa). La un moment dat era o ruptură în gard, astfel încât ajungeam la destinaÈ›ie pe un drum mai direct. După mai mulÈ›i ani au început să staÈ›ioneze multe taxiuri în faÈ›a spitalului. Clădirea în care am audiat cursuri în timpul facultății de psihologie a luat foc, astfel încât a fost renovată ulterior. ÃŽn curtea spitalului erau multe zone întunecate de coroane grele de castani care creau pentru mine o emoÈ›ie negativă, de spaÈ›iu lugubru, morbid, dar mai târziu am observat că le-au tăiat la un moment dat, nu È™tiu dacă în tot spitalul. Acolo veneau È™i multe ciori, ori poate stăncuÈ›e, păsări cu penaj negru-gri È™i glas cârâit. Numai câteva alei erau mai însorite. Pavilioanele pentru pacienÈ›i erau clădiri cu aspect destul de straniu pentru mine, aveau terase la intrare cu stâlpi, unde pacienÈ›ii ieÈ™eau uneori la distracÈ›ie sau la cafea È™i È›igări. Lemnul apărea în faÈ›a clădirii, în rest era poate cărămidă. Oricum îmi aminteau de unele clădiri întunecate, care îmi trezeau È™i ele emoÈ›ii negative, clădiri vechi pentru turiÈ™ti în anumite staÈ›iuni montane, ca la TuÈ™nad de exemplu, fiind un amestec de stiluri arhitectonice ciudate, un fel de cutiuÈ›e ca în mobilierul de jucărie pentru copii. Probabil că au fost construite demult, eu am văzut tot timpul acolo demolări È™i recondiÈ›ionări. Multă vreme spaÈ›iul interior din acel spital a fost pentru mine un fel de labirint, fiindcă efectul medicamentelor era È™i de a împiedica orientarea mea spaÈ›ială. La început stresul mă copleÈ™ea. După tentativa mea de sinucidere, în 1999, la a treia mea internare, am fost plimbată de o fată care avea grijă de mine în scaun cu rotile pe aleile spitalului È™i îmi amintesc că începusem să mă orientez mai bine, îmi amintesc că vedeam în clădirea unde È™tiam că era morga ceva ce semăna cu niÈ™te creiere umane în borcane în fereastră È™i încercam să glumesc puÈ›in cinic cu acea fată. Mi se spuseseră poveÈ™ti legate de acea morgă, de pildă cum un pacient a fost dus din greÈ™eală acolo È™i s-a trezit între morÈ›i. ÃŽn aceeaÈ™i clădire am urmat mai târziu cursuri de fiziopatologie, într-o sală mare. ÃŽntr-o zonă oarecum centrală, unde este pavilionul nr.1, la care am fost transferată după ce am sărit pe fereastră, existau niÈ™te chioÈ™curi. La prima mea internare era un chioÈ™c-librărie de unde mi-am cumpărat cu suflet îndurerat când am început să mă miÈ™c, spre sfârÈ™itul internării, cartea "Amintirile unei fete cuminÈ›i", pe care nu am citit-o niciodată È™i probabil È™i materiale pentru admiterea la medicină. Ulterior chioÈ™cul de cărÈ›i a fost desfiinÈ›at È™i apoi au instaurat acolo chioÈ™curi cu alimente È™i gustări calde. După colÈ› era o piaÈ›etă unde am fost la un alt chioÈ™c È™i la cofetărie. Acolo este È™i cantina spitalului. Mult timp am pândit de-a lungul internărilor să vină orele meselor, când plecau spre pavilioane, È™i iniÈ›ial È™i spre spitalul-bloc alăturat, cărucioare cu oale cu mâncare care tremurau È™i zdrăngăneau oarecum pitoresc. La a doua internare am descoperit È™i un loc cu magie mai caldă, cu puÈ›in soare È™i plante decorative. Era atunci chiar È™i iarbă proaspăt cosită, care mirosea frumos, dar îmi trezea dureri sufleteÈ™ti mari (amintirile din copilăria frumoasă în contrast cu ce sufeream acolo). Atunci îmi amintesc (de fapt acesta este efectul tratamentului spre sfârÈ™itul internării) am trăit de multe ori emoÈ›ii neplăcute legat de culorile È™i lucrurile frumoase, dar din nefericire mult prea frumoase È™i limpezi odinioară. Un sentiment al sfâșierii sufleteÈ™ti. Organizarea spaÈ›iului s-a mai modificat în ultima vreme, acum spitalul este separat printr-un gard (sau era) de spitalul de urgenÈ›e de neurologie (presupun că aceasta era specializarea de bază), unde am fost odată când m-au internat după amputaÈ›ie, pentru consult ortopedic È™i scoaterea ghipsului de la celălalt picior fiindcă am stat È™i atunci internată multe săptămâni. După ce mi-am pierdut piciorul au apărut în incinta spitalului proteziÈ™tii, care după un timp s-au mutat în alt sediu. Ultima oară erau în apropiere de locuinÈ›a mea actuală. Odată am fost È™i la eeg, la cererea mea, deoarece aveam niÈ™te dureri de cap mai ciudate care mă îngrijorau (mai multe femei mergeau). ÃŽntr-o altă clădire, la subsol, am studiat în facultatea de medicină chiar ekg-ul de mai multe ori (îmi amintesc cămăruÈ›ele È™i colegii È™i discuÈ›iile de atunci). ÃŽn spital exista È™i o biserică (È™i altare pe alei pentru lumânări) unde am mers împreună cu unele paciente. Biserica era amplasată într-un colÈ› mai retras, într-o casă, È™i în față exista un pavilion-umbrar decorativ. Acolo am văzut odată un pacient care se ruga la înghesuială cu ceilalÈ›i, abia rezistând din cauza salivaÈ›iei abundente. Undeva spre intrare era È™i cabinetul dentistului, unde m-a tratat de vreo trei ori o doamnă doctor puÈ›in mai ciudată în ce priveÈ™te conduita, care mă făcea să aÈ™tept mult în sala de aÈ™teptare È™i ultima oară aproape striga la mine "Mona", deÈ™i insistam că nu mă chemaă aÈ™a È™i avea o voce neplăcută, ascuÈ›ită, mă interoga diverse lucruri È™i devenise bisericoasă. Era convinsă că eu nu fusesem bine tratată acasă de stomatolog. La unele internări ajungeam inevitabil la dentist. Nu È™tiu de ce mă numea Mona, cunoscusem o singură Mona în tinereÈ›e, când făceam meditaÈ›ii pentru admiterea la facultate. ÃŽn altă clădire am fost la o organizaÈ›ie pentru schizofreni, numită Trepte, pentru a « socializa », dar nu am reuÈ™it să mă integrez în mediul lor deoarece ei se ocupau cu distracÈ›ii (jucau în piese de teatru È™.a.) în timp ce eu căutam libertatea sau un ajutor concret, de exemplu de a munci efectiv, de a avea bani sau alte drepturi Unul dintre pacienÈ›i povestea că el se ascunde de vecini sau de femeia de serviciu a blocului în care stă È™i minte legat de ocupaÈ›ia lui, fiindu-i ruÈ™ine să recunoască faptul că trăieÈ™te cu pensie pentru boala aceasta . Mai târziu urma să recurg È™i eu pentru un an la pensia aceea, fiindcă nu îmi mai găseam de lucru È™i eram foarte disperată È™i tristă, dar suma nu ajungea nici pentru hrana pe o lună, chiar cu multe economii, în nici un caz nu permitea supravieÈ›uirea într-o garsonieră (250 de lei în 2007-2008). Dar dacă iei ajutor nu mai ai dreptul să lucrezi ca salariat. Oricum ca pacient psihiatric nu ai dreptul, cel puÈ›in mie aÈ™a mi s-a spus. AÈ™adar nu È™tiu ce pensie avea acel bărbat de la Trepte, poate lucrase efectiv mai mulÈ›i ani înainte de pensionare. ÃŽntr-o zi, pe când eram studentă la facultatea de psihologie, a venit la noi o doamnă psiholog care ne-a întrebat dacă nu am vrea să mergem la spitalul de psihiatrie pentru a observa anumite tehnici de psihoterapie (era ideea unei completări a aspectului teoretic). Eu m-am înscris pentru a merge, dar am ajuns acolo doar cu un coleg student la o altă secÈ›ie. Am intrat într-o cameră cu perne pe jos, ca o cameră de joacă, È™i a trebuit să accept un joc al acelei doamne psiholog, despre ce îmi doresc în viață È™i altele, ceea ce mă făcea să mă simt eu pacienta judecată de ceilalÈ›i. Doamna psiholog m-a imitat apoi, de parcă eu nu aveam control conÈ™tient asupra vieÈ›ii mele, a râs despre dorinÈ›a sau visul meu de a avea un copil (că nu aveam cu cine) È™i mi-a imitat È™i gestul mai puÈ›in elegant, datorat medicaÈ›iei în primul rând, de a È›ine mâna în buzunar. Când ne-am întors seara cu metroul, colegul meu părea foarte adâncit în gânduri È™i supărat È™i eu m-am gândit că este aÈ™a din cauza modului în care am fost trataÈ›i acolo, dar am încercat în zadar să îl fac să vorbească deschis. După câțiva ani m-am întâlnit întâmplător acea doamnă psiholog la un colÈ› de stradă, chiar în apropierea locuinÈ›ei mele. Interiorul pavilioanelor din spital a fost de asemenea în schimbare perpetuă. La prima internare am fost închisă într-un pavilion vechi, încă nerenovat, dar unde a venit odată în vizită cu studenÈ›ii chiar doctorul Ionescu, care mi-a fost profesor apoi È™i apoi m-a tratat (cu reticenÈ›e iniÈ›ial) după săritura pe fereastră. Am fost închisă la un salon care avea È™i o cameră numită rezervă, în care m-au instalat singură. Camera era umbroasă, cu gratii la ferastră, tavan înalt È™i paturi vechi metalice. Era la etaj fiindcă de vreo câteva ori am fost tratată ca È™i cum la etaj eram mai bolnavă, la începutul tratamentului, iar mai apoi eram mutată la parter. După un timp am intrat ameÈ›ită în salonul de alături, unde era o pacientă care m-a invitat la masa din mijloc È™i mi-a explicat povestea ei pe scurt (era cea anchetată de profesor) È™i s-a oferit să mă ajute după externare (mulÈ›i păcienÈ›i mi-au dat numere de telefon -È™i eu le-am dat- sau chiar adresele lor la internări, dar după externare aceste relaÈ›ii nu au mai existat). Igiena era deficitară desigur, de atunci am avut de exemplu stafilococ foarte rezistent la ureche de la aÈ™ternuturi È™i pernele nu cred că merită acest nume. La baie se adunau paciente (a fost È™i un bărbat atunci) care discutau absurdități sau fumau. ÃŽn astfel de locuri băile sunt deseori murdare È™i acolo nu puteam face duÈ™ chiar dacă aveam atunci ambele picioare, de spălat pe dinÈ›i era dificil din cauza tratamentului. ÃŽn spital existau noptiere, dar pacientul nu poate să aibă lucruri în siguranță deoarece sunt unele paciente care bântuie să fure. ÃŽmi amintesc că la a doua internare m-au È™i bătut unele paciente agitate È™i mi-au aruncat chiar hainele pe fereastră după ce m-au tras de păr (una îmi È›ipa moarte È™i mă numea moldoveancă împuÈ›ită È™i eu m-am mirat că "È™tia" ceva de numele meu), dar am cerut ajutor în zadar, fiind în perioada de început a tratamentului când pacientul nu are voie să comunice nici cu medicul. ÃŽmi amintesc că asta a fost una dintre suferinÈ›ele din spital, aÈ™teptarea adică, È™i sistemul este astfel organizat încât pacientul vede lumina de afară sau are posibilitatea să vorbească cu medicul sau chiar cu familia uneori numai când devine apatic È™i își pierde interesul pentru asta...da, aÈ™teptam, în a doua fază a tratamentului, înfrigurată, puÈ›ină comunicare cu medicul în zadar... ÃŽn ce priveÈ™te fumatul, acolo a apărut ideea că fumatul m-ar ajuta să rezist medicamentelor sau efectelor lor secundare (la a treia internare profesorul mi-a explicat că nu trebuie să fumez dacă vreau ca tratamentul să mă ajute) È™i femeile din spital umblau mereu după mine sau după alÈ›ii cerând È›igări sau chiÈ™tocuri, cu degetele lor tremurânde È™i îngălbenite din cauză că tratamentul se combina cu nicotina probabil (È™i eu am fost la fel). WC- urile erau dotate È™i cu oglinzi totuÈ™i, îmi amintesc de o pacientă care mereu își aranja funda din păr È™i se ruja, vorbind de bărbaÈ›i ca de "lucruri sfinte". La a doua internare am făcut cunoÈ™tință cu sala de mese, unde decorul nu era stabil (la prima internare a venit mama cu mâncare de acasă È™i am făcut diaree îngrozitoare È™i personalul medical m-a certat urât, m-au mai certat când am vomat în pat fără să mă pot abÈ›ine È™i spuneau că este foarte multă răutate în mine, de aceea fac aÈ™a). ÃŽn spital sistemul de relaÈ›ii cu ceilalÈ›i este foarte dur, uneori ca acasă. ÃŽn sala de mese, unde ne adunam È™i ca studenÈ›i după ce mâncau pacienÈ›ii, exista È™i televizor È™i serile pacienÈ›ii mai îndrăzneÈ›i vizionau ceea ce impuneau anumite persoane internate ca lideri ad hoc, sau fumau È™i stăteau de vorbă, sau ronțăiau seminÈ›e, obicei care era È™i al personalului medical intermediar (asistente) sau chiar infirmiere. Odată m-am plimbat cu un pacient È™i am observat, fiindcă la primele internări erau È™i destui bărbaÈ›i internaÈ›i, că pacienÈ›ii de sex masculin (în special) jucau table sau È™ah È™i unul chiar m-a invitat să joc cu el. Eu am acceptat, deÈ™i nu È™tiu È™ah È™i mi-a spus că el joacă deschiderea nebunilor. Mi-a propus să fiu amanta lui iar eu (erau medicamente peste raÈ›iunea mea) i-am răspuns că nu È™tiu să fac dragoste (ceea ce era adevărat) È™i el s-a amuzat poate, răspunzând că orice lucru poate fi învățat. La a treia internare, după săritură, pavilionul, respectiv secÈ›ia clinică 1, era oarecum diferit, fiind renovat È™i cu accent pe curățenie. ÃŽntotdeauna am fost amplasată la rezerve. Cândva în ultimele internări am avut nevoia de a face ceva È™i mi s-a permis să fac curățenie (mai erau paciente care făceau curat) È™i am curățat destul, inclusiv WC-urile, ceea ce a fost un privilegiu în condiÈ›ii de spitalizare È™i singurătate. Aici am intrat È™i în cabinetul "È™efului", respectiv profesorul, cu umila mea cerere de libertate (atunci incipientă). ÃŽn acel cabinet erau multe produse artistice ale pacienÈ›ilor, incluisv cărÈ›i diferite. Am găsit într-o librărie parcă o carte dedicată chiar acelui medic scrisă probabil de un pacient (aÈ™a credeam eu) cu mulÈ›umiri, carte despre întâlniri ciudate, coincidenÈ›e, aspecte întâmplătoare deosebite, ceea ce atunci m-a mirat. Oricum alt medic mi-a spus că are mulÈ›i pacienÈ›i cu realizări artistice. Erau flori în ghivece È™i pe hol È™i gresie È™i faianță mai nouă È™i odată am fost impresionată de razele de lumină alunecând pe scări (praf fluid în aer care îmi crea impresia că starea mea neurofiziologică este modificată). Erau chiar È™i tablouri pe hol È™i paturile erau tot cu perne proaste dar erau de lemn È™i mai joase. Existau È™i frigidere, dar nu era sigur să È›ii hrana în ele. Și televizor în sala de mese. Acolo am consumat hrană de la cantina spitalului, unde se preparau la intervale regulate cam aceleaÈ™i meniuri mereu proaste (unele erau de regim È™i unele erau comune). Rar ni se aduceau È™i dulciuri, era la un moment dat o zi anume sau două pe săptămână, dar oricum erau chioÈ™curi pentru cei care aveau bani È™i voie să se deplaseze. Când aveam mâncare de acasă mi-a plăcut să împart cu ceilalÈ›i. ÃŽn ultimul timp înfiinÈ›aseră în incintă È™i o florărie È™i un chioÈ™c de ziare È™i reviste aproape de gardul de la intrare. După a treia internare am cunoscut È™i camera de gardă a spitalului. Am ajuns acolo poate în 2000-2002, deoarece îmi era altfel de rău, cu implicaÈ›ii fiziologice mai extinse. Odată È™tiu că m-am dus acolo deÈ™i părinÈ›ii nu voiau (când pacientul este internat de familie trece direct în pavilion). Camera de gardă este o clădire micuță amplasată la intrare oarecum. Acolo mi-a fost tare rău de mai multe ori. Programul de consultaÈ›ii sau internări era de luni până vineri, astfel încât dacă mi-ar fi fost rău în weekend nu aÈ™ fi avut nici o È™ansă (È™i nu aÈ™ avea). Adică ajungi eventual la camera de gardă È™i suferi până luni când eventual te internează. Ani de weekenduri negre. Am ajuns odată cu taxiul È™i erau acolo multe femei care mi s-a părut că îmi fac de deochi (cum făcea străbunica în copilărie descântece), fiindcă vorbeau mult È™i cu subînÈ›eles sau accentuau anumite sensuri, unora însă le era rău È™i abia se miÈ™cau în pat. ÃŽntr-o dimineață eu am hotărât să nu mă mai internez È™i a venit mama È™i m-a luat acasă cu un taxi È™i pe drum a spus ceva ce m-a È™ocat È™i anume "am pierdut puterea" È™i eu am întrebat-o uÈ™or ameÈ›ită ce a pierdut. TotuÈ™i viaÈ›a mea a mers din rău în mai rău, am ajuns din nou la camera de gardă tot prin 2002, când eram studentă la facultatea de medicină, după ce am pățit ceva cu puternice rezonanÈ›e digestive. Erau mulÈ›i pacienÈ›i internaÈ›i acolo înt-ro cămăruță mai mică. Mi s-a părut că recunosc pe cineva È™i că acea persoană murea, aÈ™a că m-am dus la el la pat (nimeni nu îi ajuta) È™i l-am atins, iar el a mormăit ceva. Mi s-a făcut mai rău È™i am cerut ajutor È™i cineva de acolo m-a certat că nu am fost cuminte. Altădată am fost doar câțiva acolo È™i îmi simÈ›eam corpul foarte greu, astfel încât dulapurile bâzâiau la paÈ™ii mei. ÃŽn alte două dăți cred, sau poate numai una, m-au legat de pat pentru a-mi induce rezistență, ceea ce eu nu aveam atunci.(M-au mai legat È™i în pavilion chiar, dar mai slab). Ultima oară când mi-a fost rău nu mai m-au primit, probabil fiindcă medicamentele nu mă mai pot ajuta. Am fost È™i pe la biroul de internări odată pentru anumite lucruri păstrate acolo (carte de identitate) la o internare sau pentru că aveam nevoie de un act care să specifice perioadele de internare È™i se pare că au mistificat în sensul scurtării lor. ÃŽmi aminteam săptămâni lungi în spital pe care le numărasem È™i am văzut pe act numai două. Poate m-am înÈ™elat. Drumurile de acasă spre camera de gardă erau È™i ele groaznice datorită vârtejului de maÈ™ini È™i cântece la radio care păreau să mă urmărească agresiv, în timp ce eu încercam să supravieÈ›uiesc. La ultima internare, în 2007, am văzut pe culoar o imagine cu Spiderman, ceea ce mi-a amintit de multe lucruri, de pildă faptul că în copilărie mi-era frică de păianjeni (adevărul este că în curte È™i în grădină erau mulÈ›i, de multe culori, dimensiuni È™i forme dar nici unul nu m-a muÈ™cat vreodată). II. Oameni din spital Al doilea aspect la care ar trebui să mă refer sunt oamenii din spital. Societatea se poate împărÈ›i în oameni care au legături indirecte sau directe cu spitalul de psihiatrie. Oamenii spitalului sunt mai multe categorii: aparÈ›inători sau rude, prieteni, personal medical - medici, asistente, infirmiere, personal administrativ - , pacienÈ›i, psihologi, vizitatori, studenÈ›i, frizer, vânzători la chioÈ™curi sau ambulanÈ›i. Atâta îmi amintesc. Plus preotul sau personalul bisericii. Am avut contacte directe sau indirecte cu toate categoriile. ÃŽmi amintesc acum de vânzătorii de produse la sacoșă, care au apărut la ultimele internări È™i în jurul cărora se grupau pacienÈ›ii dar È™i infirmierele sau asistentele. Pe măsură ce se prelungea istoricul meu psihiatric, diverse categorii din spital păreau să se apropie între ele, aÈ™ezându-mă pe mine la mijloc (chiar pacientele jucau în jurul meu un fel de dans ca în vremuri vechi, schimbându-È™i locurile pe bancă sau în picioare în jurul meu, de parcă È›ineau sau nu la mine)...Aceasta îmi aminteÈ™te de jocul din copilărie "Þară, È›ară vrem ostaÈ™i", în care erau două echipe-zid È™i fiecare își trimitea pe rând jucătorii să spargă zidul advers. Ideea era ca o echipă să cedeze când numărul se împuÈ›ina, fiindcă dacă se spărgea zidul erau capturaÈ›i inamicii È™i dacă nu jucătorul care încerca). Una dintre paciente a început odată să danseze efectiv în picioare în stânga mea, de parcă avea nu È™tiu ce bucurie, È™i nu a vrut să îmi explice ce. Medicii spuneau că trebuie să socializez. ÃŽmi amintesc vânzătorii ambulanÈ›i (nu toÈ›i È›igani) È™i produsele lor. Și eu am cumpărat ceva odată sau am privit. Unii intrau chiar în clădire, îmi amintesc de unul care părea să se refere la mine ca la o prinÈ›esă, metaforă care mi-aduce în minte alte lucruri neplăcute, fiindcă totdeauna în viață ceilalÈ›i aveau grijă să îmi amintească trecutul întreg, tot drumul vieÈ›ii. Când eram mică mamaia mă numea prinÈ›esa care nu are nimic, în limba germană prinÈ›esa de Habenicht, fiindcă ea lucrase, spunea, la o grădiniță bilingvă. Chiar È™i infirmiera care spunea că eu sunt rea când am vomat m-a numit odată aÈ™a È™i apoi am văzut că s-a reprofilat, devenind vânzătoare de clătite dulci. ÃŽn ce priveÈ™te familia, contact cu mine acolo a avut în primul rând mama, despre care un pacient (cu care am avut o relaÈ›ie oarecare, nu fiindcă eu eram promiscuă, ci mai ales din cauza medicaÈ›iei È™i altor suferinÈ›e la a doua internare) spunea că ea deÈ›ine cheia închiderii mele acolo. NaÈ™u m-a vizitat doar o dată, alÈ›ii deloc. Tata È™i naÈ™u, care au murit, dar È™i vărul meu primar au venit să mă scoată cu maÈ™ina la a treia internare când nu mă puteam deplasa È™i îmi amintesc că simÈ›eau nevoia să glumească că eu va trebui să învăț să desfac picioarele (eu nu puteam face anumite miÈ™cări) È™i vărul era impresionat de faptul că acolo în spital era È™i o morgă (eu i-am spus). Am mai intrat cu greu în spital cu anumiÈ›i taximetriÈ™ti tot din motive de deplasare dificilă. La internări vedeam la început medicul, formal, succint, după care eram plasată în rezervă, unde eram în general închisă singură sau cu încă o persoană. După un timp urmau contacte cu infirmiere, asistente È™i alÈ›i pacienÈ›i. Apoi din nou medicul, după mai mult timp, È™i apoi externarea când nu mă aÈ™teptam. ÃŽn ultimul timp îmi spuneau, dar numai cu puÈ›in timp înainte. La ultimele internări au apărut diverse persoane, medici rezidenÈ›i femei care veneau în rezervă să comunice cu mine (uneori chiar aveam nevoie, alteori preferam să tac fiindcă oricum nu era un dialog). Și chiar o d-ră psiholog, care încerca să vorbească cu mine. După ce am sărit pe fereastră m-am simÈ›it neplăcut lovită de ideea că eu aÈ™ fi « antologică » È™i de privirile studenÈ›ilor la medicină pentru care eu eram « prea complexă »...etc. Mama venea la mine. Mă plimba puÈ›in prin curtea spitalului. ÃŽmi amintesc desigur sentimentul de suferință È™i neputință, ea era foarte sigură pe picioarele ei, în timp ce eu, amintindu-mi tot ce îmi făcuse rău din copilărie, trebuia să accept să merg cu dificultate ca un mieluÈ™el după ei È™i să o aÈ™tept uneori cu înfrigurare fiindcă È™i acolo eram singură È™i nu prea eram acceptată de pacientele celelalte. Mi-era tare greu să o văd pe mama, dar eram obligată. Odată am chiar aruncat în ea cu obiecte din încăpere fiindcă rugam în zadar să fiu lăsată în pace. După ce am sărit pe fereastră ea a venit acolo la mine la pat È™i a început să se plângă cu voce tare față de infirmiere, ca È™i cum ea ar fi suferit mult È™i nu eu ...atunci îmi amintesc că una dintre infirmiere a luat-o de mijloc sau a atins-o cu un gest prietenos, aÈ™a cum fac fetiÈ›ele la È™coală, spunându-i « draga mea » È™i că biata abia este la început È™i mai are mult de îndurat(! nu È™tiam dacă se referea la mine indirect sau chiar la mama, care a fost mereu veninoasă È™i mereu îi vorbea de rău pe ceilalÈ›i, È™i în timp ce eu am fost mereu singură ea părea să aibă respectul È™i simpatia celoralÈ›i). Ea venea cu daruri pentru ceilalÈ›i ca în copilărie la È™coală È™i foarte rapid, pe căi necunoscute de mine, își È›esea relaÈ›ii cu cei din jurul meu (vecini ulteriori, personal medical sau pacienÈ›i acolo) care în mod straniu păreau nebuni (sau răi?) È™i jucau teatru necăjindu-mă pe mine È™i ploconindu-se față de ea, lucru început chiar din copilărie. Una dintre infirmiere, care mi-a spus ulterior că încearcă să îmi intre în graÈ›ii mie, dar eu nu înÈ›eleg, părea foarte încântată de mama, nu înÈ›eleg de ce, È™i tot ea avea expresia stereotipă de exemplu "copii nevinovaÈ›i", referindu-se la copiii ei de față cu mama. Mi-era greu să suport aceste jocuri ale societății care o amplasau pe mama într-o poziÈ›ie de stăpân agresiv al meu, tratând-o atât de politicos uneori, iar pe mine invers. Ea se purta uneori în spital ca È™i cum eram un copil micuÈ› pe care îl abuza totuÈ™i (trebuia să nu mă împotrivesc defel voinÈ›ei ei). La ultimele internări, (după ce ea a râs È™i cu băieÈ›ii de la camera de gardă, în timp ce mie îmi era rău, fiindcă mă chinuia mult È™i acasă), încercam să o resping, dar era foarte greu. Odată asistenta È™efă i-a cerut în mod absurd față de mine să mă mai lase în pace, să nu mai încerce să mă controleze atâta. Trebuia să o suport după tot ce îmi făcuse fără să o provoc, fiindcă, aÈ™a cum spunea tata, era mama mea È™i era nebună. Ea juca È™i rolul de a vorbi cu personalul medical în calitate de aparÈ›inător, ca È™i cum mă proteja în viață È™i ducea acestora diferite cadouri, lucru care pe mine mă îndurera mai mult, fiindcă e un însemn al sclaviei mele È™i al puterii de control, inclusiv financiar, al celorlalÈ›i. ÃŽncă o dată pe scurt, ceea ce spitalul făcea era o legiferare a abuzurilor din familie din partea mamei asupra mea. Sincer nu cred că mama a avut vreun rol de protecÈ›ie a mea vreodată È™i îmi amintesc clar cum pentru ea eu eram un fel de duÈ™man din 84 mai ales (dar È™i înainte), cum își declara un fel de ură, de invidie sau gelozie față de mine, (fizic È™i intelectual) deÈ™i eu eram calmă È™i cu sentimente bune, iertând-o È™i încercînd să o ajut când cădea în stări de nervi groaznice. Și acum are ades expresia "mă inervezi". (Era înfiorător, cum am mai povestit nici în liceu nu aveam dreptul la intimitate sau liniÈ™te defel, părinÈ›ii îmi cotrobăiau în lucruri, mi le luau - adică mama - È™i îmi aranjau dulapul de haine cum voiau, iar uÈ™a o scoteau din țâțâni când eu încercam să scap de urgiile lor, încercând să mă retrag în cameră). De mister a rămas pentru mine faptul că până È™i oamenii din satul bunicilor (din diferite generaÈ›ii, inclusiv tineri) s-au purtat în prezenÈ›a mea cu mult respect È™i oarecum cu căldură față de mama , dar nu È™i cu mine (de parcă ceilalÈ›i ar fi fost uneori părÈ›i din sufletul meu, fiindcă eu aÈ™a eram, caldă È™i prietenoasă de fapt), iar mama îi vorbea de obicei de rău pe ceilalÈ›i acasă, dar vorbea totuÈ™i mai mult cu ei decât mine, avea subiecte de discuÈ›ie. III Tratamentul La început, la prima internare, eram complet absorbită de suferinÈ›a directă, nu de trecut. Venisem acolo într-o stare de oboseală înfiorătoare È™i mă trezeam îmtr-o altfel de închisoare ca acasă, singură într-un mediu în care alÈ›ii controlează până È™i lumina electrică (se stinge sau rămâne aprinsă neplăcut pe culoar noaptea atunci când pacientul stă la supraveghere în spatele uÈ™ior cu geam, în funcÈ›ie de ordinele care se dau). TotuÈ™i acasă aveam eu dreptul să sting lumina sau nu. UÈ™a s-a închis la rezervă È™i o vreme am rămas singură, față în față cu amenințări È™i incertitudine apăsătoare față de viitorul imediat, de ceea ce urmează să îmi facă acolo. Apoi am fost forÈ›ată să pătrund în lumea neurolepticelor (medicamente utilizate în tratament) È™i îmi amintesc durerea primului È™oc neuroleptic, care mi se părea tot un fel de viol asupra lumii mele. Medicamentele nu se administrează chiar la început, ci numai după câteva ore. Pacientul aÈ™teaptă uneori pe culoar. Apoi trece prin acel È™oc foarte neplăcut (simÈ›eam plafonarea privirii, efectul extrem de dureros asupra limbii, etc.). Primul astfel de È™oc a fost cel mai urât, după care restul au fost de mai mică intensitate. Ulterior am simÈ›it că mă scufund într-o lume din ce în ce mai întunecată, în care gustul vieÈ›ii (senzaÈ›ii È™i emoÈ›ii în special) devenise cu totul altul È™i aproape insuportabil. Totul se schimba, poezia lucrurilor dispărea, lumina începea să mă rănească, până È™i sunetele erau altfel față de ce fusese bun înainte. Era atât de oribil încât mi-e chiar dureros să îmi amintesc. La primele două internări am primit medicamente româneÈ™ti (nu È™tiu acum sigur dacă È™i Haldol era românesc), iar după ce am sărit pe fereastră mi-au schimbat tratamentul È™i am primit medicamente străine, care în general au avut un efect mai puÈ›in întunecat, dar oricum È™i ele schimbau percepÈ›ia mea asupra lucrurilor. Am avut în total 4 medici care m-au tratat plus o rezidentă, care a venit odată la mine acasă (È™i primul medic a venit în vizită acasă). Eram strivită de medicamente, dar îmi amintesc că la prima internare, când au stins lumina, m-am gândit puternic la iubirea aceea absurdă din tinereÈ›ea mea, fiindcă încă credeam în acel bărbat È™i apoi am încercat, în ciuda distrugerii pe care nu o puteam evita, să îmi menÈ›in memoria, fiindu-mi teamă că mi se spală creierul (tata mereu spunea că aÈ™a trebuie, că eu nu am voie să È›in nimic în minte, trebuie să fiu tabula rasa etc.) È™i într-adevăr tratamentul are È™i astfel de efect de efect asupra amintirilor, în special asupra aspectelor de cultură È™i combinaÈ›iilor intelectuale mai complexe. Partea care se leagă mai puternic de afectivitate este mai protejată, cum ar fi amintirile esenÈ›iale din viață, mai ales cele din copilărie. Þin minte că după prima internare È™tiam încă pe dinafară multe cântece cu toate cuvintele (în română È™i alte limbi), pe care le-am uitat după mai mulÈ›i ani, dar m-am simÈ›it jefuită de partea frumoasă pe care o acumulasem prin muncă, aceea de cultură generală sau informaÈ›ii literare, filozofice, istorice. Aproape că îmi venea să plâng, dar medicamentele nu mă lăsau să plâng. Apoi trebuia să suport È™i efectul rău asupra activității motorii în general. ÃŽmi simÈ›eam trupul rupt de minte, nu îl mai puteam controla, era mai rău ca într-o beÈ›ie puternică (în viață m-am îmbătat numai de căteva ori, când eram foarte tânără È™i necazurile erau aÈ™a de mari încât nu mai È™tiam ce să fac). Trupul mi-era greu È™i împiedicat ca într-o mlaÈ™tină. MiÈ™cările fine deteriorate È™i ele: tremurături, imposibilitate de a scrie (a durat vreo doi ani, am dovezi încă) È™i miÈ™cări stereotipe, care nu pot fi controlate (oamenii de rând, inclusiv tata, au râs de aceste lucruri, nu înÈ›eleg de ce cu atâta cruzime). Profesorii de la facultate îmi puneau întrebări. Singurătate în propriul trup. Hipotensiune ortostatică, ameÈ›eli, slăbiciune la ridicarea din pat. Odată am alunecat È™i m-am lovit cu capul de pardoseala spitalului. Fiind eu forÈ›ată de oameni să fiu controlată medicamentos, mă gândeam totuÈ™i că nu au dreptate È™i, deÈ™i violenÈ›a a fost mare, am crezut în dreptate È™i nu înÈ›elegeam că internarea acolo va fi pentru ceilalÈ›i pretextul sau motivaÈ›ia excluderii mele ulterioare din viaÈ›a "activă". Eu chiar credeam că acest lucru este doar un necaz mare al vieÈ›ii È™i că voi trece mai departe È™i asta nu mă va afecta. Mă străduiam să îmi păstrez memoria È™i nu voiam să rămân golașă, fiindcă iubeam viaÈ›a enorm. Poate unii m-au acuzat în mod absurd legat de conduita mea sexuală în timpul tratamentului, mai ales iniÈ›ial, dar asta înseamnă că ei nu cunosc cât de oribil este aÈ™a ceva È™i ce fel de suferință implică. Adică È™tiu că infirmierele râdeau de mine legat de acel lucru. SenzaÈ›iile nu mai erau ale mele, iar senzaÈ›ii sexuale nu puteam avea. Am avut, recunosc, câteva momente în care am acceptat ca un pacient de acolo să mă pupe, să mă atingă. După externare, pe lângă senzaÈ›iile oribile, oamenii au început să se poarte mai ciudat, inclusiv colegi È™i profesori, È™i eu simÈ›eam È™i numeroase frustrări dar È™i imposibilitatea de a controla cât de cât situaÈ›ia, adică mă simÈ›eam total neajutorată, oarecum perplexă È™i influenÈ›abilă È™i prea maleabilă. Un lucru anume, ca un fel de energie a vieÈ›ii autonome, îmi fusese smuls È™i părea să se scurgă în neant zi de zi. Atunci poate înÈ›elegeÈ›i că nu am greÈ™it când anumiÈ›i bărbaÈ›i au profitat de slăbiciunea mea È™i m-au molestat sexual împotriva voinÈ›ei mele, în timp ce alte necazuri continuau să se producă. Am luat cuminte medicamentele È™i după externare, nu mai îmi amintesc când m-am opus prima oară. Consideram acest lucru o datorie, nu stau să explic. La început, în mai 92, am hotărât să fac niÈ™te fotografii tip portret la fotograf. Unii mă pot acuza de narcisism, dar atunci eu eram foarte puternic influenÈ›ată de medicamente È™i m-am gândit să păstrez amintirile zilelor trecute, să mă împotrivesc unei spălări a creierului, să am o urmă palpabilă din viaÈ›a mea. După un timp mai îndelungat medicul mi-a permis să nu le mai iau, prin reducere treptată, È™i apoi am avut acea perioadă mai bună, respectiv 94 -96. La al doilea tratament am început să mă opun, am încercat să ascund medicamentele, să le arunc, parÈ›ial fiindcă m-a enervat doamna doctor care insinua nonÈ™alant că eu nu iau medicamentele, în timp ce eu le luam, chiar dacă am avut o discuÈ›ie ciudată cu colega de rezervă. Eram un om sincer, onest, nu consideram că trebuie să mă împotrivesc deciziei întregii societăți de a mă chinui aÈ™a, deÈ™i eram nevinovată. ÃŽn rest am oscilat din multe motive între a le lua È™i a nu le lua... Când stăteam în propria mea mizerie în pat după amputaÈ›ie am simÈ›it nevoia de a nu le lua È™i atunci le-am ascuns chiar în fund, după ce-mi făceam nevoile în ploscă, cum făcea Papillon din romanul lui Charrière cu banii, fiindcă nu aveam alt loc È™i eram È™i ameÈ›ită fără să îmi dau prea bine seama că e inutil (un efect al medicaÈ›iei este că slăbeÈ™te controlul în general, lucru foarte scârbos). Atunci au venit în vizită părinÈ›ii amândoi la spital È™i mă controlau dacă le iau, insinuând că nu. Personalul medical verifică pacienÈ›ii mereu dacă le iau sau nu, controlând sub limbă dar nu lateral, ceea ce iarăși m-a stimulat să mă opun. Până È™i pacientele mă acuzau că nu le iau sau că nu vreau să îmi văd de tratament, destul de agresiv. De mai multe ori chiar m-au certat că nu le iau, în timp ce eu le luam precis! Administrarea medicamentelor se făcea în spital la ore fixe în general, astfel încât mă trezeau din somn neplăcut chiar dacă mai dormeam din cauza tratamentului. Seara era mai important se pare. Ora era uÈ™or schimbătoare în timp, fiind în general între 9 È™i 10 seara. Pentru injecÈ›ii veneau în rezervă, iar pastilele se dădeau uneori în salonul mare, unde se făcea coadă. ÃŽmi amintesc cu durere, dat fiind faptul că am suferit mult din cauza medicamentelor, că pacientele celelalte îmi vorbeau des despre tratament È™i chiar È™i ele mă tratau ca pe un copil mic, exprimând idei de genul că tratamentul te ajută să te faci bine (în timp ce mie mi-era mai rău), că te ajută să te simÈ›i bine (!) de parcă eram un copil sau puteam crede că mă simt mai bine când mă simÈ›eam mai rău. Vorbeau È™i despre valoarea medicului tot aÈ™a cum unii afirmă despre un preot că are har mai mult decât alÈ›ii. Drept concluzie pot spune că aceste condamnări psihiatrice ale oamenilor nevinovaÈ›i, cum am fost eu, nu È™tiu în ce fel folosesc societății. Oricum sunt ca un blestem, ca o sclavie groaznică. Ca un post scriptum, pe cei care trec prin aÈ™a ceva îi sfătuiesc să ia medicamentele mereu dacă medicul indică acest lucru, nu de altele, dar pentru a prelungi efectul lor de apărare în timp (după ani pot avea efect mai slab sau inexistent) asupra stării fizice, fiindcă totuÈ™i aceea contează mai mult, psihicul poate fi controlat mai uÈ™or prin voință. Adică dacă nu sunt luate constant omul poate fi victima unor senzaÈ›ii sexuale anormale care îl invadează ca un viol groaznic È™i aceste lucruri pot duce la tulburări mai grave ale organelor interne, care reduc drastic calitatea vieÈ›ii, fie ea È™i în închisoare. Eu încă mai sper libertatea, chiar È™i după 30 de ani de suferință...Acest lucru însă nu îl mai explic, chiar dacă oamenii ar spune că nu am dreptate, deoarece nimeni nu e liber cu adevărat, toÈ›i sunt prizonieri în suferinÈ›a propriului trup. Eu mă refer la altceva. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy