Aud în dimineața aceasta, în timpul vizitei matinale la pacienți, o gâjâială ritmică venind din interiorul bisericii din curtea spitalului și pentru o clipă înlemnesc gândindu-mă că, dacă este Crăciunul, cu siguranță am dormit un pic cam mult.
Rememorez repede celelalte sărbători religioase pe care le cunosc, dar azi nu par a fi nici paștele, nici rusaliile, așa că, dezarmat, întreb decana de vârstă a salonului dacă astăzi este vreo sărbătoare sau doar repetiții.
Întrebarea este desigur stupidă, calendarul nostru religios neavând nici o zi nealocată, fericirea de a fi ortodox fiind comemorată zilnic.
Totuși sămânța incertitudinii mele exprimate cade pe cernoziomul religios al femeii ca bobul în mâlul Nilului și sunt informat cu promptitudine că astăzi este ziua Sfintei Ecaterina.
Dau din cap dumirit și mormăi ceva superior de tipul „sigur nu este Sfântul Haralambie?” după care revin la problemele mai lumești cu care mă ocup eu, remarcând în treacăt că vocea prea sfințitului pare astăzi a evada cu dificultate printre dinți, buze și barbă.
Sfânta Ecaterina a fost, zice-se o femeie frumoasă și deșteaptă, nefiind clar pentru care din aceste două caracteristici ale dumneaei împăratul Maximilian ar fi dorit-o ca soție (sau ceva asemănător).
În context ne întrebăm cu toții de ce această minunăție de fată era încă nemăritată, dar se pare că tânăra ajunsese la concluzia că nici un bărbat nu se putea ridica la nivelul ei intelectual, ea nedorind să își lege viața de vreun grobian incapabil de cimilituri, șarade și logaritmi.
La rândul lor bărbații probabil că nu erau nici ei prea entuziaști în a curta beleaua, numai și numai pentru a afla, încă dinaintea însurătorii cât de imperfecți, ameliorabili și prostovani sunt.
Constatând cât de greu este să o mărite, existând riscul de a-i asculta sofismele până în momentul sinuciderii, maică-sa, la rugămințile tatălui, fiilor, unchilor, verilor și vecinilor o ia pe tânăra Ecaterina și o duce la un părinte duhovnicesc din afara cetății, doar, doar o ajuta-o în găsirea unui tânăr mai gălbejit care să-i placă nebunei.
Popa îi face femeii un bine și o converește se pare la creștinism, o idee bunișoară într-un fel, pentru că putea astfel găsi preocupări alternative până în momentul, oricum îndepărtat, în care s-ar găsi un bărbat suficient de deștept cât să o înțeleagă și de tolomac, cât să și-o dorească, dar totuși ușor inadecvată contextului vremurilor de atunci când creștinii erau de obicei capete de afiș în luptele imperiale cu leii flămânzi..
În timpul petrecut departe de cetate, urmare și a îndemnului tatălui și fraților „Nu te grăbi”, femeia are tot felul de viziuni, întorcându-se în final cu un inel de logodnă pe deget și cu informația că s-a măritat cu Hristos.
Informația era destul de bună se pare pentru familie și, dacă tânăra mireasă nu ar fi avut gura un pic cam mare, ar fi fost bună și pentru ea.
Așa însă, doamna Hristos a simțit nevoia să le spună tolomacilor din jur, în frunte cu împăratul, că nu este normal, bine și frumos să creadă în ce bazaconii de zei cred ei și că le explică ea în ce ar trebui să creadă, că doar știu și ei cât e ea de deșteaptă și mai bine să tacă și să o asculte.
Bineînțeles că împăratului i-a curs sânge din urechi, i s-a bătut tâmpla și a simțit un nod în gât când a auzit toate acestea, așa că s-a gândit la câteva modalități extreme de a-i scoate femeii deșteptăciunea din cap; aceasta fiind însă imposibil de scos, s-a optat pentru varianta B, respectiv îndepărtarea capului cu deșteptăciune cu tot.
Tradiția spune că la tăierea capului nu a curs sânge ci lapte, de unde deduc că tenul femeii a fost toată viața unul neobișnuit de alb.
Sacrificiul Ecaterinei nu a fost inutil, rezultând în moaște de calitate, transportate de îngeri la poalele muntelui Sinai, spre veșnică pupare și amintire, deși unii din credincioșii mai nătărăi aud, în cursul procedurii, un chicot superior.
Recunosc, acum că m-am documentat, că este într-adevăr o sărbătoare de calitate ce merită a pune biserica la treabă de la 7 dimineața.