agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2015-04-22 | [This text should be read in romana] |
Cînd am o oarecare stabilitate, îmi fac tabieturi.
Poate din cauza impulsului de a organiza mereu lucrurile, poate pentru a mă păcăli că încă sunt liberă peste timpul care mă presează, nu e important, efectul e primordial. Tabieturile îmi fac bine, ele separă trăirile individuale de cele comune. Deși s-ar putea ca și alții cînd termină programul, la șase dimineața, la fel ca și mine, să își prepare o cafea și să fugă pe o terasă să o bea în răstimpuri nedeterminate, cu ochii pierduți în largul mării și cu gândurile răzlețe ca niște furnici scormonite în propriul mușuroi. La șase dimineața e atât de liniște că auzi motoarele bărcilor din larg, alarmele ceasurilor din casele oamenilor, la șase dimineața oamenii care trec se salută între ei în șoaptă sau doar gesticulând. Tarabele vânzătorilor de verdețuri apar din senin, roțile sunt bine unse și dacă vreuna scârțîie, geamurile gospodinelor autohtone se deschid imediat pentru a amenda zgomotul. De aceea, chiar dacă e mai mereu liniște aici, acest moment e aproape hipnotic pentru mine. Pe stradă, spre casă, se dezmorțesc apoi toate. În mare, la mal, bancuri de salpe în căutare de alge, fac apa să fiarbă. Un bărbat iese dintr-un gang și se îndreaptă somnoros spre mașină. În scurt timp, motorul va rupe liniștea ca pe un văl și va da tonul altor sunete. Grilajele ridicate ale magazinelor, hîrîitul scaunelor aranjate pe terase, alarma mașinii de gunoi, stoluri de porumbei fîlfîind spre faleză unde zilnic un bătrân le împarte firimituri. E aproape zi. Deși soarele abia colorează orizontul și-n spatele meu e încă umbra nopții. Privesc mereu ca pentru prima dată tot ce mă-nconjoară. E ca și cum nu m-am obișnuit cu atîta diversitate sau ca și cum privind, încerc să mă strecor în peisaj. Azi cerul e liber de nori, doar dungile aprinse de soare ale avioanelor brăzdează înaltul. Un cormoran își usucă (era să spun hainele, că așa pare de aici) penele cocoțat în vîrful unui felinar din port. Le ține desfăcute și ai impresia că are o pelerină pe care o expune. Pe plajă același cîine matinal aleargă la fel de nebunește ca-n fiecare altă zi, doar pentru că e bucuros că poate face asta. Miros de iasomie. Ah! Dacă aș putea, aș planta un copac lângă patul meu. E atît de suav, de relaxant și blînd mirosul iasomiei! Privesc zidurile de piatră ale unei săli polivalente cum devin clare în lumina zilei, apoi palmierii în înalt, alunec spre un arbust de unde o mierlă iese ciufulită cu viermi în cioc, constat roua de pe flori, mă revolt văzând un șantier recent care închide accesul pe o stradă destul de importantă pentru circulație și din senin îmi fuge mintea la Loredana, o fată ciudată din Maramureș care venea în vacanță la țară. Pentru că era din familie bună, sigur acum conduce și ea o mașină. Și cum gesturile ei erau așa de imprevizibile, dezlînate și ridicole, îmi e aproape imposibil să mi-o imaginez stând liniștită la volan. Și-apoi m-a pufnit râsul. Mi-am amintit de ea agățată ca o liană de gâtul lui frate-miu, el un metru și nouăzeci, ea cu mult mai scundă și ușor gheboasă, îmbrăcată excentric, sprijinită cu capul de pieptul lui, pierdută și emoționată, de-l călca continuu pe picioare. Avea o față așa de mică și de rotundă că aveam momente când nu-mi puteam lua ochii de la ea. Era prietena mea cea mai bună. După acea vacanță de vară, cînd l-a cunoscut pe frate-miu, a venit și iarna. Mergeam aproape zilnic prin ger, prin zăpadă, în satul vecin unde locuiau bunicii ei. Aveau o casă micuță, dar curată și deosebit de primitoare. Odată ajunsă, mă descălțam și mă ghemuiam într-un fotoliu, la fereastră. Vorbeam mult, beam cafea și fumam. Bunicii ei nu veneau acolo, doar bunică-sa bătea la ușă și din cămeruța mică, cu prag înalt, ne strecura clătite. Ascultam muzică clasică. Combinația de Vivaldi sau Debussy cu ninsoarea de afară era magnifică. Beam vin fiert alteori și amețite ne făceam planuri naive. Ea suferea mereu după vreun iubit. Își doarea unul și bun, dar n-avea noroc... Spunea că mă invidiază pentru că nu sunt statornică, mereu caut altceva, iar eu îi spuneam că nu e vorba de statornicie, e mult mai mult, e ca și cum ceva te macină și nu știi ce, ca și cum nu reușești să te oprești, pentru că nu-ți găsești locul. Așa credeam atunci. Desigur ne jurasem că vom ține mereu legătura, indiferent de circumstanțe. Ce s-o fi întîmplat cu Loredana, conduce oare și ea o mașină până la urmă? Cu zâmbetul pe buze și cu sufletul prea mare și prea confuz intru printre case. Zîmbesc pentru că am ratat înălțatul soarelui pe ziua de azi. M-am păcălit singură. O bătrână ieșită să se bucure probabil de încă o zi, îmi zâmbește complice, deși eu nu știu pentru ce... mi-o închipui întrebându-mă "de unde vii maică la ora asta..." deși nu mă întreabă, iar eu, peste doar câțiva pași voi ajunge acasă și voi scrie despre azi, măcar pentru un banal exercițiu ... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy