Filme,cărți, melodii... chiar și oameni obișnuiți încearcă să te convingă cum arată viața la 20 de ani. Aproape că au făcut din biata viață la 20 de ani o persoană biografică pe care ți-o servesc ție frumos ambalată ca un cadou de Crăciun... de parcă tu n-ai ști! de parcă tu n-ai avut 20 de ani! de parcă ar exista un tipar!...
Pentru mine viața la 20 de ani este ca o junglă, ca jungla din poezia "Iuventus" a Simonei Popescu. În primul an de liceu am avut un șoc citind această poezie. Nu era vorba că nu o accept. Mai rău, nu înțelegeam de ce se numește poezie. Nu înțelegeam poezia în sine. Un text încâlcit,care curgea la întâmplare, înțesat fiind de expresii fără nici o logică; așa îl vedeam! Astăzi, după cinci ani, mă regăsesc total în acel text. Acea viață la 20 de ani din respectiva poezie (deși autoarea se referă la adolescență în general) îmi pare că a fost ambalată special pentru mine... Mă îngrozește gândul că mă voi maturiza, că nu îmi voi mai permite luxul de a mă purta ca un copil, dar cel mai mult mă îngrozește gândul că voi uita sau nu voi mai dori să mă comport ca un copil. Pentru mine maturitate=îmbătrânire. Mă simt ca un bolnav de cancer a cărui zi scadentă se apropie și trebuie să-și plătească datoria. Nu mai am timp, înspăimântător de puțin timp mi-a mai rămas!...
Când eram mic copil aveam un obicei care îmi plăcea să cred că este unic(va urma)