După ce-am dat mola în Port Klang și nava s-a pus bine pe drum, am coborât în SCC - rămăseseră niscai treburi de făcut.....
Iară cum mă căzneam eu cu planul de balast pentru aterizarea la Yangon, numai bine apare comandantul, vesel și fără motiv pe lume.
"Hello."
"Hello", zic, cu ochii arestați în computer.
Și-a-nceput...
S-a bălăbănit de pe un picior pe altul.....
A strănutat..... și-a șters mucii...... pe mânecă.....
A luat un pix și a făcut clic-clic-clic cu el pâna m-au luat nervii....
S-a uitat aiurit pe pereți....
Și-a-ntins gâtul și s-a zgâit curios la ce fac eu... a renunțat, căscând....
A îndreptat calendarul din perete...
S-a frecat la ochi până i-au dat lacrimile...
Într-un final, a oftat și, cu o față mirată, a zis:
"Yeaaaappppp...."
M-am uitat și eu la el, am zâmbit chinuit: "mdapppp!".
...Niște muște se-nvârteau în jurul becului...
"Ha! Uite un avion de hartie!"
Salvare! - jupi pune capăt penibilului.
"Io l-am construit!", zic, mândru și fericit, habar n-am de ce așa fericit.
"Aaaa, ăsta nu e avion, îți arăt IO avion - atenție acilea!"
Și omul a luat o coală din top, și-a strâns limba între buze, s-a-ncruntat și s-a așternut la făcut aeroplane.
Primele două au ieșit un fel ghemotoace ceva mai organizate, cu aripi, și nu prea au zburat, scuza fiind că e prea cald în cameră. Următoarele trei au început să semene cu niște găini de statura mică, sau cu niște guguștiuci ceva mai împliniți, însă în cameră era, în continuare, prea cald...
Au urmat încă vreo patru-cinci hibrizi cu aripi tremurânde, care au sfârșit pe podea, lângă guguștiuci...
Iară fix când începusem să îmi pierd speranța, copilul din jupân s-a scuturat și și-a adus aminte cum se face o prăpădenie de avion de hârtie, capabil să stea o vreme în aer și să producă fericire.
Nu pot să zic, m-am minunat sincer: foarte diferit de ce știam eu.... Un soi de libelulă crăcănată, făcuta din trei piese, asamblate ingenios între ele. Ceva între Lego și origami. Ceva aproape de macheta lui Vlaicu II din Otopeni, numai fără hobane și restul de ațe, brice și...
"Belea!" sar, cu entuziasm. "Arată ca Vlaicu! Doi!"
"Fly Ku!? Oi? What is it?"
"Vlai-cu! Vlaicu! Unul dintre pionierii aviației mondiale. Român, de-al meu! Își construia singur aparatele, la el în bătătură, cu ce avea prin ogradă... L-a bătut și pe Roland Garros.... nu, măh, nu la tenis.... la zburat-în-jurul-stâlpului... da, ei, așa era pe vremea aia... oamenii nu zburau foarte departe, se învarteau mai mult pe lângă casă, să fie aproape de spital, de cimitir..."
Apoi i-am mai zis de Vuia, de Coandă, firește - motorul cu reacție, aerodina lenticulară, efectul cu același nume - de Gogu Constantinescu, sper că l-am nimerit, cu sonicitatea și trasul prin discul elicei, de Elie Carafoli și IAR-ul CV-11, monoplan parțial metalic, cu aripa joasă, în era biplanelor cu aripi de pânză, de 80/81 - în top 4 mondial avioane de luptă la vremea sa..... și ce am mai reușit eu să îmi aduc aminte pe moment.
Am ieși afară.
O zi fără vânt, apa ca oglinda...
Avionul meu, deși oleacă mai simpluț, a zburat mai sus și mai departe.
Mi-a părut puțin rău, aș fi vrut să fie altfel, habar n-am de ce...
Poate din cauza faptului că jupânul era roșu în obraji, iar ochii albaștri îi luceau în cap, purtând înlăuntrul lor un soi de lumină fără înconjur, simplă și clară, precum oricare zbor ce s-a făcut vreodată...