Nu-mi era teamă de drumul de țărână
cu tălpile desculțe am mers cred
până la limita mentalului în copilărie

eram îngustă ca un roman thriller
vara mă zvârcoleam pe sub butucii de vie
să prind înaintea culegătorilor
tămâioasa cu boabe șatirate

semănam cu frunzele
înverzită de rochița de stambă
deveneam precis invizibilă pentru paznicul beteag
ce arunca bastonul lung după granguri

de la mama am aflat atunci de Paris
la date fixe și în doze mortale
se pulveriza peste ciorchinii zemoși
verdele de Paris...

mama și-a crăcănat ore-ntregi într-o zi
degetele în gâtul meu
să ma curețe de arsura
verdelui de Paris