Fiindcă suferința e de natură demonică, ar însemna că cu cât suferința e mai mare, cu atât devenim mai demonici, asta ar fi valabil însă dacă omul nu ar mai avea nicio entitate existențială proprie, ceea ce este fals.
Suferința este inestetică, asimetrică și grotescă, pe când omul manifestă apetență la estetică, simetrie și armonie. De aici repulsia lui față de suferință, nu o poate desfide, fiindcă face parte din corpul lui, nu o poate nici asimila, fiindcă este de partea cealaltă a vieții, coexistând cu întunericul, tenebrele, nefericirea și dezarmonia, așa că nu îi rămâne decât să lupte zilnic cu ea, fără a o învinge însă.
Sinele, dacă crește, devine mândru, arțăgos, arogant și orgolios, dacă scade, devine religios, altruist, iertător și tolerant, iar în lipsa sinelui omul îi iubește mai întâi pe semeni, gândindu-se la binele lor, și luând asupra lui suferința.
Atunci când creezi o poezie, ai o trăire specială, sublimată, subtilă, specifică numai poeților, care dizolvă suferința temporar, căci creația creează impresia că aduci transcendentul și esotericul în suflet.