știi, astăzi m-ai putea pune ușor în umbră întrebându-mă. dacă sunt eu sau vreun duh. n-aș vrea să te stânjenesc, poate îți bei ceaiul, iar șervețelele mele din pânză cerată ți-ar părea fără cusur. poate ar trebui să iau un carnețel de drumeție. în locul farfuriei goale de supă. coborând, scările mă întreabă de câțiva cunoscuți din oraș. în gol. mă aplec să-mi leg șireturile și parcă mă strigă mama. nu fug, oricum nu costă nimic. trecătorii mă privesc, închiși la culoare. aici, jos, e umed și înăbușitor. orologiul le vorbește oamenilor ca un copil cu hainele rupte. ar trebui să cer un pic de ață maro, din cea fină, să-l pun în ordine. la fiecare cusătură slabită i-aș putea fixa un nasture, pentru fiecare bătrân cu trufia lui. nu trebuie să povestești mai departe. după colț omul vineri adulmecă, poate din curiozitate de puștan. privirea unei femei odihnește pe degetele mele lungi o părtinire de cunoscător. undeva, mai sus, liniștea ronțăie un lăstar înmiresmat de brad. tu ești bine azi. am să pun o bere deoparte, pentru diseară. eu beau foarte rar câte una. poate că de aceea am uitat cum se fac planurile importante. câteodată mai citesc în ziar despre grindină și boli, uneori despre serbări bisericești. am putea risca un vals, dacă n-aș ajunge prea târziu, pe care babele nu-l știu. sau poate că ar fi timpul să mă întorc acasă. nu-mi place strada aceea unde muzicanții aruncă după trecători cu monede. mai am una în palmă de data trecută. poate că de aceea în camera mea arde lumina. încuiată pe dinăuntru. mâine o să fie mai bine, îmi spune cerșetorul din colț. și îmi dă jumătate din felia lui de pâine. ca unui trecător fără simbrie.