agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-07-08 | [This text should be read in romana] |
A apărut de curând la Editura Ars Docendi – Universitatea din București, volumul de poezie El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima (inițial, Dumnezeu face Dragoste!), cu o Prefață semnată de colega noastră, Doamna Ottilia Ardeleanu, pe care, și cu această ocazie, o salut la fel de luminos! Mulțumesc, de asemenea, tuturor acelor care au poposit oleacă lângă limanul mișcător al poemelor mele, dându-mi câte un „ghiont... pozitiv... de continuitate”!
„Cu volumul de faţă, Daniela-Luminiţa Teleoacă se află la cea de a doua carte de poezie, după ce, în anul 2018, la editura Ars Docendi – Universitatea din Bucureşti, iese de sub tipar În absenţa din preajma Copacului, un volum consistent, hipertensional, mergând pe un fundal creştin, cu realitatea sufletească a unui poet care dă să zboare şi reuşeşte, aşa cum mân(t)uitorul de cuvinte izbândeşte zborul pe o hârtie imaculată, cu propria sensibilitate, cu propria cerneală”. „În acest volum, Daniela nu-şi schimbă atitudinea temperamental-estetică. Poezia ei este la fel de zbuciumată şi la fel de serios trăită, ca şi în volumul de debut. Poate doar această ridicare a ştachetei versului undeva în intergalacticul univers al creaţiei, ridicare intermediată de escaladarea pământescului în sens imaginar, să constituie nota aparte a prezentului volum […]”. „Acest volum pare un exerciţiu de admiraţie cioranian, o mirare de-a fi stănesciană, aceea a venirii pe lume […]”. „Poezia Danielei este acel balans între sentimentul imanent al inocenţei şi trăirea persoanei mature trudind să se păstreze cât mai aproape de puritatea sufletească, între copila care se întoarce în sine adesea şi femeia care îşi cere dreptul la iubire, la o iubire pură. Valorizat ca dar divin, sentimentul pur (i.e. autentic, profund, necontrafăcut, ieşind de sub incidenţa... supremaţiei carnalului!) este garant al echilibrului interior, al sensului, în consecinţă interacţiunea cu celălalt neputând culmina în poveste decât în condiţiile prezervării dimensiunii spirituale, sacre a iubirii”. „Deşi melancolică, poezia Danielei este pătrunsă de spiritul de rezistenţă, găzduit, de pildă, în simbolistica generoasă a Copacului, unul dintre laitmotivele creaţiei acestei poete, în general vorbind, nu numai în volumul de faţă. Este, de fapt, elementul care îi conferă un aer mereu proaspăt, acel ceva nou, în transformare, acea plenitudine, acel izvor de tinereţe, transgresând parcă mitul morţii de care nimeni nu scapă. Semne de nemurire, de longevitate sunt recognoscibile chiar în acele cuvinte-gigant, formate prin procedeul compunerii cu cratimă, ca de exemplu: rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate/ déjà-vu primăvăratic; dinţi mult-prea-albi, grămezile... duhnind... a ieşire-din-cer/ în februarie ne dăm cu lupii; o-repede-primăvară/ iubirea plana ca o nălucă; iremediabilului luat-în-posesie/ affamati come lupi; Cuvântul acela rămas la-jumătate-de-sens/ lagăr; frumoasa-ieşire-din-normalitate/ posesiuni oneste; morţilor mult-prea-însetaţi-săracii/ declic; năluca parfumată în sandale-galbene-fără-crizanteme/ fără iubire”. „Titlul volumului, El ne ținea într-un pumn cu Iubire inima, trimite fără îndoială la capacitatea spiritual-afectivă uriașă a Creatorului, revărsată, în semn de dar suprem, asupra propriei creații. Utilizarea imperfectului este în acord cu evocarea durativului, dar și a acelui timp arhetipal, înainte de crearea omului, când Dumnezeu și-a conceput zidirea având drept reper esențial Iubirea, în realitate unica în măsură să instituie şi să prezerve viaţa. În acest context, Dragostea, ca act sacru-ritualic, are, asemenea Cuvântului (cf. A zis şi s-a făcut!), potenţial cosmogonic (cf. Iubiţi şi se va face [viaţă]!). De aici, motivul luminii, cultivat cu fervoare în textele poetice ale Danielei Teleoacă, unde lumina este unicul context ambiental în care păcătuirea (o altă... apocalipsă!) este exclusă sau, în orice caz, greu de conceput. Aceasta pentru că Lumina deschide minţi, deschide inimi. În același timp, titlul este susceptibil de a fi descifrat inclusiv din perspectiva capacității (măcar uneori) limitate a omului de a răspunde Iubirii divine”. [Ottilia Ardeleanu] şi oamenii ne priveau straniu ca pe vietăţile altei ere despre care şi cronicile se sfiesc să pomenească cu laşitate/ doar precaut trec la „altele” între timp cuvintele noastre se rosteau ireal fantomatică lumea cartografiată! un copac în dreptul consoanei efeminate derularea cu repeziciune galactică/ iarăşi-întoarcerea/ vertijul sentimentul infinitului/ fericirea peste putinţele trupului suntem aici în plin necunoscut privim la noi ca la spectacolul straniu şi timpul... timpul pare infinit infinite micimile noastre de oameni pielea peste care s-au aşezat brumele licuriciul de vineri/ ploaia mironosiţelor un ultim început?! mâna ta se-ntinde peste prăpăstii fără de busole traversează increatul meu/ scâncetul/ nevoia de mamă mă vezi: fetiţă cu metabolism de pasăre în rochie de pădure căutându-şi soarele prietenul de joacă... tovarăşul de sfârşit strâng durerea din lăuntru în suflet de iarbă pentru prima oară parcă fără de laşitate cerul îmi percepe gestul când în deplină goliciune las cioburilor toamnei maxima libertate să se manifeste în singurătate mimez plenitudine copacul cu care n-am vorbit o vară întreagă şi omul pe care nu l-am copilărit preţ de mai multe veşnicii continuumul acesta în care am intrat şi am rămas neînstare să mă delimitez cu mâna dreaptă în iarba stângă şi ochii pierduţi într-o pasăre înotând subteran gândurile prăbuşite ale eroului devenit saltimbanc în era năpădită de vocaţia nimicului în sfârşit poemul pe care l-am scris într-o doară la o masă a nopţii cum într-o doară cineva pentru mine a decis galbenul la rochia de vineri fluturii de la nasturi... pe scurt: 2 pastile mentolate într-o apă-cu-vis... şi când am început să te iubesc... când te-am alungat de faţă erau copacul cu care atâta neiubire păstrasem o vară şi omul îndelungat aşa de îmbătrânit că tot privindu-se a hotărât o clipă să moară în afara lui Dumnezeu încă îmi caut dreapta în stânga dintr-o iarbă şi felul în care pot pronunţa di/mi/nea/ţă în mod diferit ca şi cum astfel mi-aş oferi argumentul pentru viaţă păsările cădeau din noi ca dintr-un ţinut fără aripi/ ca dintr-o grotă n-aveau copaci şi porţia de lumină se înjumătăţise se auzeau clopote/ cineva interpreta o arie Beethoven's Silence: marşul funebru al interiorului devastat zăpezi lunecau spre origini/ vedeam îngerii aceştia dezbrăcaţi fără sentimentul ruşinii... nici al fricii şi cuvintele ne-au înghesuit în tăceri deloc aurite peisaj cu om şi absenţă/ timpul care nu se decide să rămână azi... să treacă-nspre ieri o arcuire haotică în eter/ iluzia cvasioptică de nu cumva or fi mâinile tale… mâinile mele căzătură de păsări căzătură de noi intru în dimineaţa aceasta întârziată fără de scrupule îmi spun: de mâine o să desfiinţez noaptea nimeni n-o să mai aibă nevoie de vreun păcat! aşadar să epuizăm toate plăcerile lumii acesteia habar să nu avem de (i)moralitate că gestul nostru de viu ar putea îngropa un copac... şi Copacul... pe noi înşine ne-ar face stane de piatră s-ar opri timpul/ ca un saltimbanc s-ar strâmba şi pe noi... pe noi undeva o să ne doară o pasăre cu frunză va vesti început ca dintr-o placentă din cârpe ne vom aduna urma de divinitate incrustată în adn cu mâna găsită voi aranja sentimente ţipătul sufletului după ceva-ul pierdut lupi argintii la noi se vor da lucizi ne vom încredinţa muşcăturii nu şarpelui din sângele propriu se va naşte habitat poate o biblie/ cosmosul inundat cu heruvimi neaipăcatului orfani ne vom descoperi fraţi şi dragostea noastră în afara oricărui incest unul lângă celălalt ca la o fereastră ne vom aşeza clarvăzători vom simţi cum se înnoptează de ziuă cum Dumnezeu este îndrăgostit nu ştiu dacă muzica asta este ca să-mi amintesc... ca să te uit şi câţi pescăruşi în mine s-au înecat câţi şi-au liniştit moartea luându-mă drept marea albastră şi calmă rămasă într-o aşteptare în plin centru ţinta perfectă a imperfecţiunilor ploii intuiesc cum te încrunţi… cum zâmbeşti resimt trecutul meu... asemănarea noastră absolută strămoşii comuni... jocurile copilăriei adolescente... surprinşi în noi ca-ntr-o închisoare nu ne putem reprima marea albastră şi caldă nici ţipătul pescăruşilor speriaţi de viaţă sensul regăsindu-l în aproape şi iată în faţă frumuseţea supravieţuindu-ne prelungindu-ne fragilităţile într-un cântec piano-forte serenissimo în fapt partitura aceasta nescrisă vreodată atât de minunată! frunzele cui poartă vântul acesta ale pădurii îmbătrânite care de mult n-a mai îmbrăcat veşmântul miresei a ales în schimbul nemorţii repetiţia toamnei ca pe otravă bună .... de crengile copacului s-au îndepărtat ele sau de mine la goană au luat-o?! acolo am simţit un fel de pădure şi păsările erau cu cântecul în jos trupuri îngrămădite închipuiau o unică boală: să fi fost spaima de viaţă?! fetiţă încă am vrut să ajut iarba să-şi intre în memorie visul meu de femeie măreaţă o vreme să-l mai ţină pe loc: cât de mare eram când eram mică şi cum habar n-am avut! poate intempestiv ne-am dorit primăvară şi copii ne-am trezit şi desculţi grăbiţi am iniţiat marea călătorie prin ierburi: creşteau obuze sub neştiute sentimentele noastre şi ne-am amăgit durerea de parcă durerea ar fi fost copil mic să înţeleagă de păcăleli: am bătut locul rău care ne lovise [habar nu aveam că... destinul... şi destinul nu avea trup!] infinit mai naivi decât ea am suflat peste inimă aer-cald-aer-rece-aer-parfumat şi nimic oamenii care privesc din exteriorul sentimentului până când muzica gravă se subţiază trece în altceva/ un decor de duzină fără minima repercusiune în realitate oamenii despre care nu poţi spune dacă sunt trişti... dacă doar răi... nişte măscărici dacă mâine se vor schimba văzând copacii ăştia ca-ntr-un destin rătăciţi în frunze şi câtă singurătate/ câtă strângere de inimă când nepăsarea înăbuşă glasul! n-am copilărit împreună şi iată-ne pierduţi văzului lumii pe dealul dintre mesteceni micşunelele ne descleştează pumnii pumnii şi sufletul... nerăbdarea! nu ţi-am spus niciodată despre rochia albă-cu-frunze-aproape-ca-n-realitate cum cântau prigoriile prin stâncile crăpate în adânc-de-sine o mare îşi căuta ţărmurile/ minima recuzită pentru a induce în irealitate cârduri de cocori vor duce în ochi supliciile trupului toate grămezile acestea atât de facil accesibile duhnind a hoit/ a ieşire-din-cer porumbei parkinsonieni vor căra în oase sticle otrăvite cu petunii florile mele de altădată strident oxidate în absenţele tale delirul acesta în care haotic suflete mor strangulate în sânge... alte formule de duzină/ destinul peticit iară şi iară cu încă o dâră groasă de gemete şi eu virgina/ (ne)dusa la biserici/ cu memorie de elefant şi coapsă fină până la tine povestea mea simplă... poate simplificată anume cum a tuturor pescăruşilor aceştia incapabili să decidă soarta cosmosului nici măcar pe a lor confuzi/ numai predestinaţi aleg într-o sumară cunoştinţă de cauză zone ambigue/ în naivitate sperând că tragicul ocoleşte ariile nedelimitate cu precizie !se luminează de martie şi ei se uită... se tot uită ca şi cum odată... cândva... 3 frezii/ o-repede-primăvară/ fantoma păsării izbindu-se de un om florile continuau să crească şi tramvaiele îşi păstrau acelaşi aer de normalitate... altfel... ne îmbrăcam sport... mai mult clasic din când în când alternam cu câte o iluzie ne făceam că este realitate în această singurătate numită lume cu greu păsările mai înfloresc oameni la capătul cerului ca-ntr-un capăt de 117 bucureştean creşte vegetaţie sălbatică: pulsul meu alb rătăcit în tricoul tău galben desculţi purtând în sânge formule bizare memoriile afective roşu-cu-dungi ale nu-ştiu-cărei dihanii am spart mai multe iluzii am doborât timpuri vremurile preistorice ale cârtiţei locul de unde întunericul îşi face curaj să existe doar cu amintirea luminii am purtat/ am spart/ am doborât... până când am dat de lagărul nostru personali într-o istorie atât de comună de bunăvoie am intrat în cămaşă de forţă germinaţia firească devenită intempestivă precum o mamă grijulie odraslele proprii le dojenea le grăbea să treacă de stadiul acesta şi pomii şi-au mascat frica/ delirul saltimbancic al iremediabilului luat-în-posesie cineva se atingea cu o margine de o alta creasta unui ararat ieşindu-şi din sine ca o sabie... ca o anxietate se schimbau ceruri la rostirea cu intonaţie gravă-hiatată într-o oră de franceză ca-ntr-o primă oră de (ne)viaţă se punea de-un cosmos?! de-o (altă) moarte?! vietăţi preistorice revendicau simţurile când caruselul a început să împrăştie cu amintiri toate aceste memorii atemporale ale cosmosului nenăscut încă neputincios nutrind nostalgia pentru iubirea ce avea să-l germineze imperfect chipul meu îţi rămânea într-o lumină plină de irealitate şi ziua de azi nu începea cu stol de porumbei nici nu se încheia în dreptul intenţiei de continuitate între noi se consuma supermarket de inutilităţi bonsai din plastic cu livrare en gros lalele de Grecia învelite din indiferenţă cu mâini grăbite de femeie ancorată... nu aici până şi chipul copilului de viu împăiat într-o vitrină... numai un destin care ne excludea reciproc |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy