În ce formă să te cânt, suflete al meu?
Cuvintele aureolate de istorie,
vegheate de spiritul bun
sau abia născute din spuma zilei,
cuvintele moarte spre-a învia
când toate sufletele au să se ridice din mormânt
întru slăvirea ființei celei eterne,
cuvintele-bulgări căzute pe morminte de eroi
sau alte și alte cuvinte,
toate acestea n-ar fi prea sărace
ca să exprime fidel spaima de neant,
bucuria existenței finite
dincolo de lucruri și dincolo de sine,
tristețea că eu nu a putut deveni tu
și nici tu să devină eu,
dincolo de iluzia unei întoarceri în trupul cuvintelor?

De te-aș cânta, bunăoară, din liră, ca aezii cei de demult,
ori ca Orfeu spre-a îmblânzi pietrele, să-ți zic:
„Spune, suflete al meu, pe ce cărări să apuc,
pe care dintre corzi s-o ating mai tare,
ca ea, la rândul său, să atingă alte suflete, să le facă mai bune?”
Asimilăm și asimilăm zeci de istorii,
dar niciuna nu ne-ajută să spunem ce e omul.

Sufletul nu poți să-l scrii, să-l descrii, să-l povestești, să-l fotografiezi. Deși el e atât de simplu. Să-l înțelegi: iată visul!