I.
sunt bătrână și mă agăț de mânerul umbrelei, ca de un sprijin
din partea unui înger, să nu cad.
îngerul nu poate fi văzut, dar uneori ochii lui trimit raze
care intră pe tavanul camerei mele,
și stau pe vârful nasului unui câine din porțelan.
știu că e îngerul, fiindcă se joacă
și se preschimbă în inel sau în zmeu cu coadă și stă ore în șir în același loc
apoi îmi citește ekg-ul și îl transcrie pe perete printr-o rază.

îngerul meu nu știe să vorbească, dar știe să cânte
și vede lumea din vârful umbrelei mele, atunci când plouă,
eu sper că îl voi învăța să vorbească într-o zi.
deocamdată pentru mine cuvintele contează și la fel și mânerul umbrelei.
sunt bătrână, dar încă ies în ploaie, de dragul lui.

II.
diminețile se rotesc rândunele pe strada școlii.
pe-acolo erau castani,
pentru ca fetițele să joace șotronul cu castanele.
acum sunt morți castanii, dar au crescut mari stejarii.
să fi trecut oare mai mult de un veac?

în jurul meu sunt lucruri fără glas – un ceas cu cuc vechi,
o masă cu sertar cu creioane, o fereastră cu draperii grele.
afară, lumina mă orbește și la fel coronițele cu grâu și albăstrele
de pe creștetul fetelor. băieții joacă handbal sau alt joc cu mingea.
ca odinioară, mingea lovește cu zgomot peretele alb.
ceasul bate ora 3 după masa.

pe strada școlii rîndunelele taie aerul mai iute ca oricând.
am dormit și am visat că și cărțile au aripi,
că pleacă și apoi revin la cuiburile lor.


III.
era un film mai demult – podurile din Madison County,
mai înainte să se schimbe expresia celei de-a șaptea arte,
mai înainte să se piardă sevele sentimentale de odinioară
și filmul acela mă impresionase puternic, ca o vrajă vie,
ca acoperișurile din orașul Sibiu pe la ora când lumina devine blândă,
înainte de asfințit.

acoperișurile cu ochii strâmți ai podurilor... melodioase ca ploaia primăverii
mirosind ca pământul proaspăt frământat de truda rădăcinilor și semințelor.
ochi luminoși ca acoperișurile Sibiului, ca ochii femeilor obosite, puțin triste,
dar nu răvășite de amarul vieții, cu un zâmbet mărunt, ca o ploaie măruntă
în luna martie când pământul fuge de soare și se ridică pe tocuri
ca o femeie fericită și îndrăgostită sub acoperișurile Sibiului...
unde lumina și ploaia se amestecă precum saxofonul și trompeta
unei seri de jazz cu urechile pe jumătate astupate, unde lumina
iese învingătoare, amplificată sub lupă și reflectoare, colorată
precum un iepure albastru, purtând în ea aburi de ploaie.

am și acum sentimentul că pășesc pe un pod dintre două lumi
atunci când calc într-un pod și-mi amintesc de acoperișurile din Sibiu
și parcă se mișcă ceva sub mine și firul pe care calc e subțire și tare întins.