îmi pun mâinile peste ochi și lumea devine frumoasă
ca o femeie după un machiaj profesionist
mă prefac utilă celor din jur/poate chiar sunt
cum știu eu să dozez câte lingurițe de cafea și cât zahăr
cum spăl eu fiecare ceașcă/s-o așez la loc
să șterg praful și din cap mesajul pe care-l scriu în fiecare vis cu tine
dimineața mă strâng din el cât pot ca să rămână loc liber
orbitând în jurul acestei absențe
pe care pot s-o numesc depresie dar asta nu mă ajută
nu umple golul dintre mine și tine
o gură flămândă de istorie
controversată din care ieșim rar cum ies batracienii câteva clipe pe mal
fac puțină gălăgie și bâldâbâc în apa lor murdară așa și noi plonjăm
în aceeași istorie născătoare de muzee și vertij
tu într-un capăt al țării eu în celălalt
aseară a murit un pictor am un tablou de la el se cheamă
că mi-a rămas ceva din viața lui și mie
numai din viața ta nu am nimic la care să mă uit/să-l ating
mâinile mele se electrizează când sunt lăsate să mângâie
și asta nu e tot
eu
la un capăt al realității tu la celălalt
tragem din toate puterile să se-ntindă peste orașe fulgurante
cu clădiril de sticlă și betoane
peste autostrăzi lineare și stații cu scaune rupte
realitatea noastră o jartieră acoperind pulpa unei boieroaice de secol XIX
cam câte bilețele de dragoste au stat sub elastic
printre dantele albe și colonii scumpe
iar dac-am vrut să văd grădina aia botanică
ce fac mimozele când le strămuți era ca să mă obișnuiesc cu ideea
că mă pot strămuta și eu
convinsă că nu există pământ inaccesibil nici vârste
că fără nicio vârstă e numai dragostea