o ploaie matinală, rece și amară în miez de vară
și pleoapa cerului închisă peste leandrii din ghivece
pe drum doar un bețiv care cere un leu
și dudele negre căzute sub tălpile ude ale trecătorilor

un loc alunecos din sufletul meu unde plânge pasărea liră,
unde o vioară dezacordată țipă monoton,
dar cât de frumoasă e viața din iarba înaltă

odihna după lucrarea vieții mele
și regăsirea de sine, precum seara târziu
umbrele lungi ale omului, lungi cât plopii uscățivi în zori,
redevin lungi când se înnoptează, întorcându-se acasă

nostalgie simt, precum dorul de mare, dorul de valuri și
vaporașele lunecând sub pleoapa închisă a cerului
ce bine e să trăiești, chiar și dacă, da, într-adevăr, chiar și dacă…