|


La câțiva zeci de metri de Universitate, o firmă arăta că acolo este Cofetăria Tineretului, dar puțini îi spuneau așa, numind-o Arizona. Dar și mai puțini știau de ce i se zice așa, că, în urmă cu câțiva ani, un elev cu veleități literare de la Liceului Emil Racoviță i-a dat acest nume într-o scurtă proză ce a circulat, în manuscris, printre colegii lui și chiar printre profesorii lor mai tineri. Era destul de furios acel tânăr că, după regulamentul școlar, elevii n-aveau voie să intre neînsoțiți în vreun local și, deci, nici în Arizona. Acea cofetărie, în care se serveau și băuturi alcoolice de tot felul, ca și altele de pe Calea Moților, de pe Avram Iancu, ori de pe strada Dr. Petru Groza, era pentru el, ca și pentru alți elevi mai măricei, ca o țară îndepărtată despre care știau câte ceva, după cum știau despre statul Arizona din filmele cu cow-boy, dar în care era greu, dacă nu imposibil, de ajuns. Nuțu știa, din auzite, că acolo se întâlneau actori, scriitori, poeți, artiști plastici, profesori universitari, medici de la clinici și alte somități ale orașului. Ar fi intrat și el acolo, în orele de vârf, mai ales sâmbăta seara sau duminică, dar parcă nu îndrăznea. Când i-a propus lui Bota să meargă împreună, acesta nici n-a vrut să audă.
- Ce, vrei să ne vadă Bratu ori Botezan, că i-am zărit eu intrând și ieșind de acolo!
- N-au ce ne face dacă intrăm și ne purtăm civilizat, ce Dumnezeu, suntem oameni scăpați de oarece timp de armată.
După cum Bota n-ar fi intrat la Arizona nici pe la teatru n-a dat. Singur s-a dus la Constructorul Solness a lui Ibsen. L-a atras în primul rând un nume, văzut pe afiș, Septimiu Sever. Oare tot așa de tânăr este cum l-a văzut cu câțiva ani în urmă, înainte de armată, la Sibiu, în Burghezul gentilom alături de bătrânul Vasile Brezeanu ? Da, tot tânăr era ca și personajul ce-l interpreta, Halvard Solnens, în jurul căruia se axa toată acțiunea în relație cu celelalte personaje. Și aici, în această piesă, ca și în cea de la Sibiu, apărea un actor în vârstă, Ștefan Braborescu, în rolul lui Knut Bavrik. Dar câtă diferență între cei doi mari actori pe care i-a văzut și în afara scenei. Cu nelipsita-i lavalieră ce-i dădea o distincție deosebită, cu bastonul ce-l ținea mai mult agățat de un braț îndoit decât se sprijinea în el, Vasile Brezeanu putea fi văzut prin parcurile orașului sau pe sub castanii de pe strada Moscovei unde își avea locuința undeva în apropierea Spitalului CFR. Ștefan Braborescu, cam de aceeași vârstă, era un om sprinten purtând aproape întotdeauna cu el o servietă ce părea plină, doldora cu cărți, ori poate cu reviste. Așa l-a văzut în câteva rânduri ieșind pe o ușă laterală a Teatrului Național îndreptându-se, prin parcul din spate, spre un grup, de tineri ce-l așteptau. Cu aceeași servietă l-a văzut de câteva ori ieșind de la Biblioteca Universitară. Oare are și acum preocupări literare ca în tinerețe când a scris romane, așa cum era prezentat în Caietul-program ce-l cumpărase la intrarea în teatru? Cine poate ști? Poate prietenii apropiați, printre care ce n-ar da să se afle și el.
Și pe alți actori, ce dăduseră viață piesei lui Ibsen, i-a mai văzut prin plimbările sale prin Cluj. După Silvia Popovici, atunci nu știa cine este, dar i se părea foarte cunoscută, a întors odată capul. Aceasta, aproape instantaneu, și l-a întors și ea putându-i vedea privirea încruntată, dezaprobatoare. I-a venit să intre în pământ mai ales că, pe moment, și-a, dat seama de unde o cunoaște: din filmul Darclee. Și pe Melania Ursu, cea care a interpretat-o pe Kaia Fone, a văzut-o în câteva rânduri printre oamenii comuni de pe stradă, parcă atunci descinzând de pe scenă. Pe cei mai mulți i-a văzut și prin vitrina Arizonei stând la câte o masă singuri sau împreună cu alții.
În fața aceleași vitrine văzu într-una din zile o siluetă ce i se părea cunoscută. Apropiindu-se și văzându-i fața prin memorie îi trecu Terenul sportiv de lângă Telefoanele din Sibiu, terenul Luceafărul, Stadionul din Parcul Subarini, cursurile de Esperanto. Da, băiatul acesta înăltuț, purtând pe un braț un fâș albastru, cu părul negru dat într-o parte este el, vechiul prieten Tică Mustățea. S-a apropiat și i-a zis fără veste:
- Ce faci Tică?
Câteva clipe acesta n-a zis nimic, apoi
Tu erai, bre Nuțule, Ce cauți pe aici?
- Eu ca eu, dar tu?
- Ești doar în trecere pe aici sau ai mai mult timp?
- Am berechet.
- Atunci, hai înăuntru și om mai povesti.
Au intrat și nu s-au oprit în fața barului unde câțiva tineri, băieți și fete, stătea în fața unor cești cu cafea expreso și a unor pahare cu lichid incolor ori colorat în roșu sau galben, ci au trecut printr-o ușă glisantă într-un salon destul de mare unde la acea oră doar câteva mese erau ocupate. La una din ele, doi domni discutau ducând din când în când ceașca de cafea la gură. Pe unul din ei Nuțu l-a recunoscut pe dată. Era academicianul Eugen Pora. Îl știa pentru că i-a ascultat câteva conferințe despre călătoria sa, cu scop științific, în mările sudului, împreună cu alți savanți sovietici pe vasul Viteaz. Vorbea foarte frumos pe înțelesul tuturor, nu doar al specialiștilor. I-a rămas în minte lui Nuțu procedeul aplicat de savant atunci când se scoteau de la adâncimi abisale, pentru a fi
studiate, viețuitoarele marine. Cele mai multe fiind scoase repede, de la adâncimi mari la suprafață, explodau, pur și simplu, datorită diferenței mari de presiune. El a înțeles primul că aceste ființe trebuiau aduse spre suprafață într-un timp mai îndelungat pentru a se obișnui cu schimbările de presiune.
Trecând pe lângă cei doi, Tică i-a salutat ceremonios, a înclinat capul a salut și Nuțu. Eugen Pora le-a răspuns cu un zâmbet ce i-a cuprins toată fața, parcă luminând-o. Celălalt i-a privit doar cu o mutră acră.
După ce s-au așezat la o masă mai retrasă, Tică l-a întrebat, mai mult șoptit:
- Îi cunoști pe cei doi ?
- Pe Pora îl știu, am participat la câteva conferințe de-ale lui în legătură cu documentarea științifică ce a făcut-o cu sovieticii prin emisfera sudică.
- Și eu am fost la câteva, cum de nu ne-am văzut pe acolo ?
- Era multă lume, nu ca la cursurile de esperanto unde participau doar câțiva bătrâni.
- Dar celălalt, știi cine-i?
- Nu
- Este Tiberiu Moraru, tot un academician, dar proaspăt, spaima studenților de la geografie-geologie.
Tot așa, în surdină, au început să depene amintiri.
Vocea chelnerului i-a adus pentru puțin timp la realitate:
- Cu ce să-i servesc pe domnii?
Ca unul ce părea obișnuit pe aci răspunse Tică:
- Două expreso mari, câte cincizeci de grame de coniac albanez și cincizeci de rom jamaica. Deocamdată atât.
- Am înțeles, mă întorc într-o clipită.
Nu s-a întors chiar într-o clipă, ci după câteva minute bune.
Au avut ce povesti până după masă târziu când salonul a început să se populeze până aproape la refuz cu domni singuratici sau în grup, alții însoțiți de femei.
L-a invidiat Nuțu pentru armata ușoară ce a făcut-o Tică, mai mult prin redacțiile unor ziare și reviste militare din București de multe ori umblând prin oraș, cu permisiunea superiorilor, îmbrăcat cu haine civile, i-a vorbit și despre planurile sale de viitor, pe care nu și-l vede decât în acest oraș, că va activa în presa sportivă, dar va scrie și cărți. Și îl credea Nuțu. Îl credea pentru că i-a spus și cum a reușit să intre la Politehnică anul trecut, când erau patru candidați pentru un loc. A învățat sute de probleme la matematică și fizică aproape pe de rost, a intrat și face față destul de bine. N-are cine-i da bani, doar puținii trimiși de sora sa, care este învățătoare, dar se descurcă, masa și casa îi este asigurată din bursa primită de la Flamura roșie din Sibiu, unde a fost un timp angajat ca muncitor-magaziner, dar îi va trage în piept și nu se va întoarce acolo după absolvire. Acum, ca și în trecut, mai pică ceva din colaborările de la „Sportul”. De la o vreme, este și redactor la centrul de radioficare de pe lângă Casa de Cultură a studenților.
- Ei, dacă ești pe acolo, mi-a venit o idee, hai să ajutăm pe cineva.
- Cu mare plăcere, dar pe cine și cum?
- Uite, am un coleg, unul Valer, care este îndrăgostit până peste urechi de o colegă de-a noastră. Numai mie mi-a spus că scrie poezii și chiar mi-a citit câteva. Mi s-au părut pline de sensibilitate chiar dacă nu peste tot au rime perfecte.
- Și cum crezi că l-am putea ajuta.
- A fost pe la redacțiile câtorva ziare să i le publice dar n-a avut succes, doar promisiuni. N-ai putea tu, ca un redactor ce zici că ești, să le dai pe postul de radioficare? Poate le va auzi multă lume și, de ce nu, și cea căreia îi sunt dedicate.
- E o idee. Fă-mi cunoștință cu el, dar să vină și cu caietul cu producțiile sale.

N-au trecut decât câteva zile de la ceastă discuție și Tică se prezentă la căminul lor.
- Haide și fă-mi cunoștință cu Valer, îndrăgostitul.
Au povestit aproape o oră șezând pe un pat de lângă fereastră, apoi a doua zi înspre seară, Valer, cu caietul în care erau poeziile în mână, s-a prezentat la casa de cultură unde Tică i le-a înregistrat pe banda unui magnetofon Castan, cele mai multe recitate de autor cu un deosebit simț artistic. A urmat un ciclu de emisiuni care a atras atenția, mai ales fetelor care așteptau, cu sufletul la gură, ora șapte seara când începea emisiunea.
- Oare cine o fi acest Valer și mai ales cine este cea căreia îi sunt adresate poeziile? O, Doamne, ce fericită poate fi acea ființă ! păreau a zice fețele multora dintre ascultătoare. Doar cele din anul lor știau despre cine este vorba. Și, în curând, cei doi erau aproape zilnic nedespărțiți.

Au urmat zilele frumoase ale mijlocului primăverii. În după amiaza uneia din ele, Nuțu s-a întors cu brațul plin de flori primite de la elevi după lecția finală a practicii pedagogice. Se simțea parcă stingher ducându-le, dar fete tinere, precum și doamne de vârste diferite se uitau cu admirație la el. A prins curaj și a început să și le împartă, din mers, mai ales trandafirii. Zâmbetele și fețele fericite ale celor ce le primeau îi dădeau o satisfacție deosebită. Aerul plin de miresmele florilor de tei, ciripitul și zborul rândunelelor, cerul fără pic de nor, toate acestea îi insuflau o siguranță și o stare de bine cum de mult nu mai simțise.
Și unele din serile acelei primăveri și ale începutului de vară aduceau cu ele momente ce i se păreau cu adevărat înălțătoare. Urcau grupuri-grupuri de băieți printre căminele din Hașdeu spre cele ale fetelor unde se opreau.
Liliacul sub fereastră freamătă/ și își pleacă frunzele ușor,/ Peste râu se-aude un cântec cunoscut/ sunt privighetori cântând de dor. Ori: Te aștept mereu, scump odor,/ Inima mi-e plină de dor/ Dragul meu copi,l unde ești? / Te aștept mereu, Sulico.
Chibrituri aprinse la ferestre, aprinse în așa fel încât să li se vadă și chipurile, dădeau de veste că serenada a fost primită cu bucurie. De multe ori aprindeau chibrituri, luminându-și fețele și fete, pe care ziua nu le-ar fi recunoscut, de la alte camere ale căminului