am cunoscut un pictor
care îngâna lumea-n pânze
crezând că lumea se va enerva
și va lucra puțin mai mult la ea.
uneori, desena ca primitivii
sori și mamifere
pe spatele de caldarâm
al trecătoarelor
sperând
la o oarecare posteritate.

și pictorul
stătea
în lumina de chihlimbar
vegheat de colțurile sufrageriei
cu tușe de mucegai divin
și de-un brad împodobit
dezinteresat, pricăjit
ca o mână la cerșit
încălzită de câteva becuri aproape arse.
un pictor care în decembrie iubea
singurătatea
berea
câinii de talie mare
și tot ce altceva îl mai putea răni.

avea un cuvânt bun
pentru fiecare
în loc de plasturi pentru bătături
știind că doar asta mai conta.

de-ar fi știut că a fost și el iubit
de altcineva
și-ar fi strâns mai tare-n brațe
cățeaua maidaneză
și numai ea i-ar fi simțit
frica.