Despre ceea ce s-a întâmplat demult și nu poate fi uitat, după cum, spre exemplu, nu pot fi uitate comorile inestimabile, atunci când povestim celor din lumea în care trăim acum, pentru a le vorbi spre a ne înțelege ori a ne face înțeleși, este nevoie să formulăm idei, concepte și noțiuni care să genereze similarități prin intermediul cărora să potrivim lumea veche cu lumea noastră, cea de azi. Ca și cum noi, cei de azi, am trăi în povestea pe care cel ce o povestește, a trăit-o pe viu. Adică, tot ceea ce spune, ceea ce în amănunt prezintă, peisaje, portrete, orizonturi, culori, parfumuri, umbre și lumini, toate acestea, în mintea și în inima acelora care îl ascultă, apar ca fiind aici, acum, reale.
Pentru aceasta, mijlocitorul care face ca trecutul să devină prezent, trebuie, prin cuvinte meșteșugit împletite, să înfăptuiască, ca și cum atunci este acum, în ființa acelora cărora se adresează, lumea de demult ca fiind lumea de acum. Acela care își asumă să stea în fața mulțimilor și să le povestească despre trecut, ca și cum trecutul este acum, este cel care înțelege cum, spre exemplu, pentru a vorbi despre hoți, trebuie să îi numești tâlhari. Ori că mai bine este să le spui cămătarilor vameși și fățarnicilor farisei. Cu alte cuvinte, că, pentru a numi calități și defecte, este mai bine să le formulezi folosind figuri de stil, metafore, forme lipsite de margini, precum ai spune, spre exemplu, că cea mai frumoasă dintre flori este busuiocul, când te referi la împărat, datorită virtuților taumaturgice ale acestei plante, ori că virginitatea este asemenea crinului, datorită bogățiilor de arome ce le revarsă spre a ajunge la clipa fecundă.
Este o cuvântare similară cu cel care lucrează pământul. Cu agricultorul. Hristos îl numește semănător. Și pe bună dreptate! Pentru că cine povestește despre trecut este asemenea celui care își propune să sădească în carnea lumii, din al cărei trecut trăiește, spre a face din el viitorul din al cărui fiind să poată strânge ceea ce se înfiripează ca devenind timpul nou, din de-a lungul timpului trecut, numit, dinainte de a fi, cu lexemul mâine.
Sunt, așadar, în noi doi fii. Fiul de ieri și fiul de mâine. Și nu este vorba despre copiii noștri. Ci despre ceea ce am fost și ceea ce devenim. Ori, mai corect spus, despre ceea ce puteam rămâne și ceea ce puteam să nu rămânem. Despre cât putem să rămânem în ceea ce suntem și despre cât putem să risipim din ceea ce ne este dăruit să devenim.
Pentru a explica o astfel de lume, trebuie să conștientizăm că există în interiorul nostru mai multe dimensiuni. Dintre toate acestea, în contextul parabolei fiului risipitor la care ne referim aici, trebuie remarcat faptul că Hristos se poziționează tridimensional între tată, fiul cel mare și fiul cel mic. Altfel spus, în noi fiecare om există un tată, un fiu mare și unul mic. Fiecare dintre aceste persoane este prezentă în ființa noastră. Suntem, de fapt, în aceiași măsură, tată, frate mare și frate mic. În fiecare dintre noi, prin urmare, se desfășoară întreaga dramă – trei drame – a fiecărui personaj din această pildă biblică.
De aici începe și tot aici se sfârșește mesajul. Povestea lumii fiecăruia dintre noi, dacă înțelegem că fiecare dintre noi suntem o lume, este trăită atât de tatăl care își împarte averea, de fiul cel mare care judecă pe cel care o risipește și de fiul cel mic căruia îi pare rău de ea după ce nu o mai are.
Astfel, de fapt, înțelegem că mesajul acestei pilde evanghelice, nu este despre fiul risipitor, nici despre fiul cel mare, cum nici despre tatăl lor, ci despre avere. Despre ceea ce moștenim, despre ceea ce credem că ni se cuvine, despre ceea ce ne dorim să obținem de la cei care ne-au adus la viață, despre drepturile noastre, despre pretențiile noastre, despre visurile noastre, despre ceea ce ne dorim să cunoaștem, despre cum trăim împreună cu cei de un sânge cu noi ori cu ceilalți, despre iubire, despre tristețe, despre rătăcire, despre invidie, despre bogății, despre sărăcie, despre pierdere, despre tot ceea ce înseamnă să trăiești, pe de o parte dăruind și așteptând să primești și, pe de altă parte, să ceri pentru că ți se cuvine să fii respectat datorită locului și timpului ori ideologiilor și utopiilor care apar ca fiind cele mai solide argumente ce pot fi formulate în favoarea deciziilor pe care le-ai luat.
Exegeza imaginii fiecăruia dintre cele trei personaje fundamentale în această metaforă trasează principalele linii care ar trebui să deseneze mesajul tabloului christic. Adică, sinteza lor este, în esența ei, soteriologică. Și aceasta pentru că Tatăl este cel care împarte echitabil tot ceea ce are. Fiul cel mare este cel care, ca și cel mic, primește partea lui de lume pe care o lucrează spre a face din ea mai mult decât a făcut părintele său. Iar fiul cel mic, este cel care, din aceiași inițială cantitate de bogăție dăruită, nu reușește să facă nimic spre a duce mai departe modul de a-și îmbogăți viața după modelul și practica tatălui.
Limpede și magnific ne sunt așezate personajele în privirea cu care ascultăm povestea. Astfel, vedem, pe lângă Tatăl care își iubește fii cu aceiași inimă, pe Fiul cel mare, ascultător, păzitor și împlinitor al celor pe care Tatăl le-a îndătinat, și pe Fiul cel mic, pretențios, visător și risipitor, pentru care a trăi înseamnă a pleca, a uita și a căuta altceva decât tot ceea ce a fost învățat să facă spre a rămâne și a spori din tot ceea ce deja era.
În fapt, prin parabola fiului risipitor, Fiul lui Dumnezeu ne atrage atenția despre cum trebuie să ne poziționăm față de cea mai mare bogăție care ni se cuvine. Cea moștenită în virtutea unui drept regal de la părinți. Ar trebui observat aici că există mai multe feluri de a moșteni și prin urmare, mai multe feluri de drept. Drept câștigat în luptă, drept dobândit prin moștenire ori donație, drept creat de un context cutumiar, drept ontologic, drept istoric, social, cultural... În fine, totul generat de relația dintre dreptul divin și dreptul uman.
Dar nu față de valoarea materială a legii generată de oricare dintre aceste feluri de drept, care este în sine trecătoare, ci de valoarea spirituală a legii, în care, ceea ce numim spirit, reprezintă tot ceea ce au adunat cei dinainte de noi nu pentru ei, nu pentru ca ei să fie considerați corecți și de valoare în contextul unui contract social de moment ori al unor principii golite de esența lor universală, ci prețuiți pentru că, datorită deciziilor pe care le-au luat în vremea în care au trăit, noi, azi, și cei de după noi, mâine, vor afla în frământările lor calea de a merge mai departe și nu justificări pentru a avea tot ei puterea de a lua decizii în numele tuturor.
A fi părinte, oricând, nu ieri, nu acum, nu mâine, înseamnă să faci tot ce poți ca și copiii tăi să învețe să fie părinți. Pentru asta merită să împarți mereu tot ceea ce ai adunat. Dar, mai mult decât atât, trebuie să învățăm cu toții ce trebuie făcut pentru a învăța cum să adunăm pentru a avea ce să dăruim. Dar, dincolo de toate, trebuie să îi învățăm să nu își justifice prezentul din trecut, deoarece tot ceea ce adunăm nu trebuie să hrănească viața copiilor noștri, ci ceea ce le oferim trebuie să contribuie la deciziile pe care le vor lua gândindu-se la ceea ce le-am dăruit din ceea ce am adunat noi pentru copiii lor.