Prin 2016 – 2017 am avut, pe Agonia, un schimb de replici, prin com.-uri, cu Adrian A. Agheorghesei (A.A.A.), care l-a deranjat mult. Văd că de atunci tot aşteaptă să-mi plătească poliţa. Ceea ce nu mă intrigă, cunoscându-l. O face acum, aplicat, pe un text al meu recent „Ȋnebunesc nebunii”.


Iată com.-ul lui A.A.A.
„De când vă ştiu (15 – 17 ani să tot fie), forţaţi sensul, limbajul, forma şi expresia. Mereu aţi încercat, puţin câte puţin, şi filosofia, şi poezia, şi proza, şi critica şi eseul. Zic „puţin câte puţin” ca să vedeţi cu cât aţi rămas după atâţia ani. Ca să nu mai pomenesc eterna dvs plăcere a agramatismelor. Ce înseamnă „cam-netemperată/sicofantă/ şi-a-abur’ului”? De ce atâta preţiozitate care ţinteşte himera elitista? Retoric întreb.”


Şi răspunsul meu, pe care îl postez acum, sub o formă oarecum polemică care nu încăpea într-un simplu, scurt comentariu. Am procedat aşa deoarece el ridică, în afară de „polemică” şi o problemă care se referă la prinderea adevăratei Realităţi, indiferent de ce încercăm să spunem (ştiinţific, artistic, mitic-teologic, etc.), de multe ori ascunsă în spatele unei realităţi în continua schimbare, în care trăim; şi care acum ne aruncă într-un Haos imprevizibil.


Să spun despre mine că sunt un „nimeni”, poate să pară că o spun pentru a epata. De obicei despre „Eu” se spune că ar fi părerea altora şi/sau a ta despre tine. Părerea altora mă interesează prea puţin. Iar despre mine îmi face impresia că nu ştiu mare lucru. Şi aceasta deoarece, de regulă, se confundă „Eul” cu personalitatea. Şi chiar în această situaţie mi-e greu să spun ceva despre mine în afară că am fost şi sunt foarte flexibil în raport cu schimbarea obiectivă a mediului rămânând totuşi constant pentru că „exist”. Şi pentru că sunt inflexibil cu cei care consideră că nu se poate să spun ceea ce gândesc şi simt. Iar, câte o data, am mai şi nimerit-o


Mai departe, la peste 86 de ani nu mă uit în oglindă ca să mă vă văd de zece ori mai mare decât sunt, cum fac unii dintre noi crezându-se buricul pământului. Dacă chiar mă uit în oglindă, atunci mă compar cu alţii şi mă pun la locul ce mi se cuvine. Dar am totuşi o satisfacţie mare: colegi cu care am lucrat, foştii ştudenţi, subordonaţii (că am avut şi eu funcţii de „şef”), , etc., îmi scriu şi acum din diversele părţi ale Lumii ăsteia mare sau mică (Europa, USA, Canada şi chiar Australia) şi – zic ei – că i-aşi fi ajutat şi eu să ajungă ce au ajuns pe acolo. Şi această satisfacţie nu mi-o poate lua nimeni. Cu „şefii” pe care i-am avut, întotdeauna m-am certat.

Ȋn fine, ca să ne bine dispunem în încheiere, hai să povestesc ceva. Era vorba, într-un film de pe vremuri cu indienii din America, de un trib în care fiecare avea o funcţie de „şef”. Rămăsese doar unul singur fără funcţie. Şi a fost numit „Marele Şef din colţul mic”. Iar colţul acela mic era, pur şi simplu, o „privată” de-i zice azi WC.


Morala: când apare câte un astfel de „şef”, mă cam apucă o greaţă totuşi chiar distractivă, ca să vorbesc „oximoronic”.


P.S. De acum încolo nu voi mai răspunde la nici un comentariu care va aparţine lui A.A.A.Ca m-am plictisit. Fecare cu aiurelile lui. Nepatrunse sunt căile Domnului.