Câte drumuri m-au așteptat și pe toate le-am strâns, în piept
era o vreme a trupului meu roz în care m-am născut și
în care am luat, de bebeluș, timpul continuu
în spate.
eram mică și pe spinare mi se urcase un destin de sub stele,
le vedeam, stelele, deja, erau frumoase,
dar cerul nu apăsa...
stelele îmi erau fidele și aveam picioarele, deja, formate cum trebuie
în ochii mei albaștri, de fată frumoasă, te vedeam pe tine,
dar tu nu existai, nu era nicăieri
așa că am luat drumurile de una singură să văd ce e cu ele,
îmi pare că victorii substanțiale, victorii surpriză
și bune,
mă așteptau cam doar după 100 de ani, dar știam că mă vei aștepta, chiar dacă nu mă cunoști
în carne, aveam experiența eșecului în amestec cu lacrima albă
un fel de pastișă, a perlei, care se naște din scoică, odată
și cât de bine mă simțeam,
nu greșeam cu nimic, și părea că nu mă vindeam nimănui,
apoi, detașată m-am privit printr-un microscop și am văzut o dâră de sânge,
e folos, să nu te trădezi, îi spui microscopului,
taci...
și-apoi bucurii și victorii încep să se formeze sau să prindă contururi ciudate, le lași în spate,
te bucuri, visezi și aduni,
primești cei mai enormi trandafiri,
de ce plângi...
te surprinde un drum, îl lași în spate, cu tot cu adunătura de roade multiple,
privești totul, te privești,
și dâra de sânge e tot mai palidă,
ai lăsat în urmă chiar tot, chibrituri enorme se aprind sub Pomul de Crăciun imens din Cetate
ce mai ceri, dacă ai totul...
globurile sunt uriașe, bradul e uriaș, beteală și scorțișoară pisată,
ce mai ceri...
unde mergi...
și sunt ochi care se detașează, în tine sălăsluiește picătura de rouă chinezească și două detașări
relaxări...