Vei pătrunde în încăperea aceea cu pereţii în calcio-vecchio. cu firicele de praf irizate când bate soarele bolnav în după-amiezile grele călduroase lumina vibrează densă şi senzuală simţurile se ascut la maximum te cuprinde o ameţeală poate plăcută dacă n-ai avea senzaţia acestei ameţeli dacă n-ai realiza această ameţeală ca pe un fapt ca pe o realitate în interiorul altei realităţi de obicei banală şi inconsistentă atât de banală şi inconsistentă uneori…
Vei pătrunde în încăperea aceea cu pereţii irizaţi păstrând amprenta unor fapte nepetrecute sau poate petrecute demult ̶ cine ştie când – colcăind de fapte petrecute sau care ar fi putut să se petreacă sau care – cine ştie – se vor petrece aşa cum tu bănui aşa cum tu ştii sau poate cu totul altfel…
Vei pătrunde în încăperea aceea pe care o ştii atât de bine şi totuşi cu contururi incerte lumina filtrată o va face să-şi piardă contururile reale ţi-o va prezenta altfel aşa cum tu o bănui aşa cum tu o ştii sau poate cum n-ai bănuit-o şi nu o vei ştii niciodată…
Vei pătrunde în încăperea aceea deodată mare imensă cu fotolii moi din piele prinsă cu ţinte cu capul înflorit fiecare din capetele ţintelor care vor tivi marginile fotoliilor blânzi şi odihnitoare tapisate cu piele uzată crăpată de vreme vor reflecta razele unei după-amiezi fantastice care tinde să treacă spre crepuscul razele îngălbenite de vreme şi de aurul din florile ţintelor ce le vor reflecta virând spre roşu culoarea aurului vechi…
Vei pătrunde în încăperea aceea deodată intimă şi primitoare parcă micşorată în imensitatea ei suprimată în timp şi spaţiu cu un miros putrid şi plăcut un miros greu de migdale amare sau de mere putrede sau de fân cosit şi dospit în căldura umedă a după-amiezilor noroase de vară târzie lăsat pe câmp înainte de a fi clădit în stoguri sub care mişună viperele verzi-negricioase cu şuierat adormitor le ghiceşti încordarea în aşteptarea plină de pândă arcuită şi tensionată ca o sabie din oţel de damasc încremenită o clipă în garda adversarului într-un efort suprem…
Vei pătrunde în încăperea aceea pentru un spaţiu atât de îngust aşteptarea va fi imensă cum imens pare un spaţiu între două secunde oprit dintr-un flux intens cu o intensitate dureroasă când aştepţi să se întâmple ceva cumplit sau ceva dureros al unei plăceri indescriptibile sau ceva ca o groază ajunsă la paroxism ceva ca o dragoste mare imensă pe care o aştepţi să se întâmple în clipa aceea sau ca o mare taină o crimă abominabilă ce o ai tatuată în suflet ca pe ceva predestinat venit de undeva din nişte timpuri cărora le-ai pierdut memoria amintirea lor izbucneşte dintr-odată sfredelind spaţiul şi timpul ca o fulgerare pe care orice muritor n-ar pute-o suporta şi doar ţie ţi-a fost dată s-o afli s-o simţi doar o singură dată care însă se repetă mereu şi mereu aceeaşi ca un ritual căpătând permanenţă şi durată fără sfârşit…
Vei pătrunde în încăperea aceea deodată mare imensă cu pereţii de jur-împrejur ticsiți de cărţi puse pe două pe trei pe nenumărate rânduri la întâmplare şi totuşi într-o ordine anumită bine ştiută de bibliotecarul care însă a murit ducând cu el această ordine cu cheia legată la brâul ce-l încingea când a fost îngropat aşa lăsase scris în testament…
Vei pătrunde în încăperea aceea pentru că aşa îţi fusese scris să fii lucid până la capăt…
Vei ridica apoi ochii încet spre portretul din adâncul încăperii drapat în catifea grea vişinie cu pliurile în care moliile se vor mişca tăcut ţesându-şi cântecul făcând tăcerea imensă să foşnească…
Vei ridica ochii spre portret spre portretul indiferent spre figura absentă adâncit în cine ştie ce gânduri care nu te privesc spre portretul acela şi în genunchi huiduielile tale se vor ridica până la cer în cea mai adâncă fierbinte şi umilă rugă…

*

Pe vremuri, de mult, foarte de mult, fragmentul acesta a fost publicat de Fănuş Neagu într-o revistă, nu mai ştiu care, din redacţia căreia făcea parte.