Stătea în fața mea cu o rochie albă cu maci —
nu știu ce-a vrut să transmită, că macii se ofilesc repede.
Dar i se lipea de coapse într-un mod care m-a făcut să
aprob biologic
— deși estetic rămâneam rezervat.
(Ca la un vin vechi - simți că-i cam acru, dar te consolezi că măcar
e de casă)

Împărțeam o roșie.
Ea o tăia, eu o priveam.

— E prima, zice.
Ca și cum aș fi întrebat.
(Atenție: „prima” are întotdeauna un cuțit mic învelit
în batistă.
Nu din entuziasm, cât mai ales ca avertizare.
Și nu dispare ușor – reapare, peste ani, în replici gen
“am făcut sarmale altfel decât
de obicei” — subtil!
cât să regreți sincer că n-ai murit cu o zi înainte.)

Roșia stă între noi — rotundă, tăcută, înțeleaptă.
Ca un martor ocular al unei relații în derivă,
dar care știe să nu se bage.

O taie în felii groase —
ca niște concluzii trase prea târziu.
(Unele femei taie roșia ca pe o poezie.
Ea o taie ca pe o factură — să se vadă că e plătită.)

Feliile cad.
Ca niște promisiuni făcute pe burta plină.

Se destramă.
Nu de durere, ci cu resemnare.
(Ca mine în ultimul concediu, când am zis „hai la
pădure”
și ne-am întors cu căpușe și un selfie tras la nervi.)

— Are miez, zice.
Și l-am văzut.
Miez moale, translucid,
care ți se lipește de creier.
Care cere atenție, (și un șervețel) dar, mai ales, să nu fie
analizat — că se strică.
Genul de miez care-ți amintește de sânii primei iubite
și greșeala de a o întreba de ce nu gătește ca mami.

Şi-n miez semințe, umezeală, un fel de sinceritate pigmentată natural,
pe care nici ea, nici eu,
n-o mai aveam de mult.

O mușc.
Zeama sare.
Pe cămașă.
(Pe aia albă! Zici că faci intenționat - așa pleci că alta
nu-ți calc – replici sincere
niciodată rostite-ntre noi.)

Roșia — da, e coaptă.
Dar coaptă cu ironie.
E dulce… dar cu subînțeles.
Ca atunci când îți zice „mi-e dor de tine”,
dar tonul e de „mi-e dor de cum erai când nu te
pricepeai să vorbești frumos și tăceai”.

Conține licopen, zic în gând, ca un idiot cultivat.
(Sau, cum m-am trezit odată la o nuntă:
„Licopen – antioxidantul care-ți protejează inima,
doar ca s-o chinui mai longeviv.”
N-a râs nimeni. Nunta a continuat. Eu am băut.)

— Mai vrei? întreabă.
Așa, cu tonul ăla de „să vedem dacă meriți”.
(E ca la analize: ești între „n-ai nimic grav” și „mai stăm
de vorbă după”.)

Aș vrea.
Dar nu știu dacă din roșie sau pe ea,
în versiunea anterioară - cea-n care încă mai purta
tricoul cu pisici
și mușca roșia direct din palmă,
cu zeama pe bărbie
și o liniște în privire
care spunea mai mult decât toate certurile noastre la un
loc.

Și cum mestecam cu aer vinovat,
mi-am adus aminte.

La prima întâlnire, pe motiv că sunt colorate,
I-am adus imortele.
Ea a zâmbit — ca o roșie pe care o tai
și vezi că-i verde pe dinăuntru.
(A fost primul ei jurământ sincer: „nu te uit pentru asta
jamais! veci! pururi! până crăpi”)

Cu toate astea,
n-am întâlnit femeie care să nu guste
cu ochi umezi și un fel de plăcere pe care n-o explică,

…dintr-o roșie coaptă.