bărbatul se așază la masă
cu pumnul greu împlinit de pustietate
lovește cum ar azvârli nadă în lacul gol

o sută de rachiu
ca de obicei

pastila trece de gât
ajunge în stomac
acolo se respinge
precum mingea de asfalt
și zboară până în creier

bărbatul clipește
făcliile lucesc în ochi tăios
ca furcile țăranilor la răscoală

încă o sută
mașina timpului se alimentează

încă o sută
scaunul electric se alimentează

încă o sută
se face liniște-

încă o sută
am zis
dar sticla goală pare să se ascundă și ea

copilul îl trage de mânecă și spune

tata
mama nu mai e

mi-e foame