11.07.25
Încă o dată una din formulele introductive cu care ei mă accesează des: ”ești cel mai nenorocit om din lume și totodată unul dintre cei mai buni și nevinovați și toți oamenii vor să mori”. Da, cam așa par să fie lucrurile, dar nu e vina mea că asta e starea de fapt. Adeseori am repetat că am fost un om perfect/perfecțiunea și ei au spus că, dacă eram perfectă, atunci nu mă lăudam cu așa ceva. Și totuși, am fost de mică izolată în mod greșit, cu forța, de către adulți, așa cum am povestit. Am fost ținută la școală între copiii care mă evitau și mă izgoneau că sunt grasă de la jocurile lor, copii care efectiv nu învățau sau nu aveau abilități intelectuale și nu m-am jenat și nu m-am ferit să încerc să îi ajut la teme și la înțelegerea lecțiilor și nu m-am jenat să încerc să mă joc cu ei, căci nu îmi plăcea singurătatea, deși ei chiar nu învățau - dacă cumva nu jucau teatru, căci și copiii din ultimii 20 de ani m-au înhățat și înjurat pe străzi etc. - deci erau montați poate de părinții și familiile lor asupra mea sau să joace teatru că ei sunt altceva. Doar în sat, în Colun, copiii (nepoți ai țăranilor) se purtau normal cu mine și eu eram tare șocată. La 13 ani m-au luat părinții în oraș și au început să mă tortureze relativ zilnic și fără niciun motiv și, simultan, copiii din clasă erau mai deschiși către mine dar și mai răi și îmi jucau felurite feste urâte, agresive. Aici erau copii care totuși mai învățau, ceea ce mă făcea să mă simt mai apropiată de ceilalți. Deci oricum am fost izolată întreaga viață, ca într-un troleibuz aglomerat, aproape fără niciun contact cu alții. Zeci de ani normal că nu am spus că am fost perfecțiunea, dar așa a fost, și în final a trebuit să spun tot adevărul, inclusiv acest lucru. Cu simplitate și demnitate, căci nimeni altcineva nu a fost și nu a vorbit cu mine, ca să spună ceva despre mine. Voi mai adăuga în cele ce urmează câteva lucruri despre mine.

12.07.25
Continuu cu puținul ce mai era de scris. Sunt multe săptămâni de când am început să scriu această ultimă parte și de aceea nu mai țin minte exact ceea ce mai era de notat, mi-am notat ideile principale pe niște hârtiuțe, dar acum nu mai descifrez ce voiam să spun și ce scrisesem deja - așa că voi scurta mult povestea către esențial. Deci, pentru a nu mai scrie din nou în această ultimă etapă, repet ideea lor zilnică aproape că oamenii buni, printre care și unii dintre dvs., mă omoară fiind complet nevinovați, adică doar din greșeală, fiind și mințiți despre mine de către popor sau de psihologi, psihiatri, crezând aberațiile și minciunile lor (deși am studiat și eu psihologie și psihiatrie), fiind deci de bună credință față de cei care au poziții superioare mie în societate, ei și dvs. pur și simplu nu pot crede că tot ce am scris pe blogul meu e adevărul în întregime și deci ei cred că eu sunt mai proastă decât psihologii ceilalți sau psihiatrii, ei nu cred că poate exista ceva așa rău în realitate asupra unui om perfect bun și deștept sau cred că e bine să fiu omorâtă, că le folosește asta, sau să fiu ținută izolată complet zeci de ani, ca și cum aș fi nebună cu adevărat. Sau poate au perceput greșit memoriile mele, drept ceva dușmănos sau rău, ceea ce nu au fost niciodată. Sau alții cred că trebuie să fiu lovită și izolată fiindcă, dat fiind că tot ce am povestit e adevărul curat, înseamnă că am înnebunit sau că nu reacționez normal față de realitatea crudă și nici măcar asta nu s-a întâmplat vreodată. Iar de la 35 de ani încoace, aproape perfecțiunea în cele mai mici detalii de comportament, gândire și simțire, fiind deja om matur. Repet, e logic că cei inteligenți au înțeles că tot ce am spus e adevărul și că am avut mereu dreptate, dar există poate niște motive, pe care eu nu le cunosc, pentru care nu m-au putut accepta deloc și mă condamnă practic la moarte, în ciuda faptului că am fost un om de valoare. Cu atât mai mult nu mă pot accepta alți oameni străini, din alte țări, din moment ce propriul meu popor nu mă acceptă - adică de fapt nu poporul, ci intelectualii. Unii spuneau că sunt nebuni care cred că păcălirea, mințirea oamenilor proști despre diverse subiecte creează anumite ierarhii de putere în societate. De aceea unii cred că minciunile oamenilor despre mine nu trebuie demascate, fiindcă le oferă o poziție socială superioară, nemeritată, unor ticăloși proști. Așa există și mulți alți șarlatani sau escroci în științe, artă și politică. Totuși, acest tip de ierarhie nu e ceva de fapt, ci doar de nume, nu este o putere reală. E vorba de credințele greșite ale celor proști - și este josnic să minți și să omori un alt om, bun și perfect nevinovat în acest mod. De ce? Unii continuă să spună că o parte din popor a fost păcălit sau convins că eu am avut o oarecare legătură cu politica - ceea ce nu s-a întâmplat niciodată și nu s-ar întâmpla nimic rău dacă ar fi adevărul firesc și simplu. Nu am avut niciodată gândire negativă sau toxică sau ranchiunoasă, ci invers sunt eu făcută - un om bun și cu respect și iubire față de om (și față de natură), de când eram mică. Am notat, îmi aduc aminte, despre furtul coifului de la Coțofenești și faptul că a trebuit să merg la medicul Coțofană pentru pensia mea (ca un fel de ajutor social, cea mai mică în economie). Am pățit foarte des astfel de coincidențe, unele au fost probabil intenționate, să își bată joc de mine, sau să mă lovească, dar au fost și altele care s-au petrecut de la sine, în mod evident datorită confluențelor spirituale, psihice în sistemul om-natură-cultură. Există unii - mi s-a spus de curând - care cred că cei care mă f_teau, fără ca eu să știu cine erau, deveneau ei ceva mare și tare în societate, ceea ce este desigur minciună și sper că nu i-a făcut pe unii să experimenteze asupra corpului meu și să mă chinuiască.

Îmi amintesc iar că bunicu, înainte să moară, lipise pe peretele exterior al bucătăriei de vară o parte din căsuța din lemn în miniatură pe care eu o dăruisem bunicilor, cumpărată de mine ca amintire de la Tușnad, când am stat acolo în tabără în clasa a 5-a. Abia acum fac legătura cu tablourile votive din mânăstiri și biserici și cu chivotul prețios, de obicei sub forma miniaturală a bisericii respective. Bunicu avea multe copii înrămate după diverse icoane, cum a fost moda o vreme la sate. ”Vai ce tineri mai eram/Când fugeam din rai pe geam/Numai să putem avea/Parte de-o pedeapsă grea”, cânta Ștefan Hrușcă, amintindu-mi de zilele când săream pe geamul dormitorului din casa ”a nouă” a bunicilor, sau când intram pe ascuns în grădină, sărind gardul pe lângă fântâna de lângă grădinița horticolă. În foarte multe feluri a existat conexiune între viața mea, atât cu bunicii cât și cu mamaia de la Voluntari, etc. din copilărie și până azi, între viața mea și gândirea mea și sentimentele mele și restul culturii din România, dar și din restul lumii. Există foarte multe cărți în literatura universală cu multiple legături organice cu viața mea, multe fragmente asemănătoare cu viața mea sau nume și cuvinte strâns legate de mine - de pildă țiganii Nicanor din sat, despre care se zicea că au cumpărat casa de fată a bunicii mele au un nume întâlnit în mai multe povești cu dictatori din America Centrală și de Sud și în ”Toamna patriarhului” ”Moartea” personificată îl strigă pe dictator pe nume, anume Nicanor, în rest numele lui nu apare, poate doar de 2-3 ori în toată cartea. (Apoi legătura mea cu Nica Irina, colegă la medicină, una din puținele persoane care au intrat în casa mea viața toată, și care a emigrat brusc în Canada și legătura cu familia lui Nica militarul din blocul trei, a cărei soție moare despre care am scris totul, și faptul că Nica înseamnă victorie și Veronica deci victorie a adevărului. Adesea eu eram cumva - în aparență sau în esență - toate personajele unei cărți sau oricum nu doar unul. Din Biblie eram și mulți sfinți și înger Serafim și Maria Magdalena (unii credeau că eram curvă) și Hristos, cum au spus mulți, și Maria Fecioara etc. La fel existau conexiuni foarte multe cu multe cărți cunoscute. Adică am avut o inserție culturală foarte puternică, dar, în mod dovedibil, am depășit o parte din plasa în care maeștrii spiritului m-au prins de mică, posibil că nu în întregime intenționat și probabil că meritam viața, puteam zbura cumva ca intelectual peste munți și văi, fiind un om mai inteligent decât legendele și poveștile legate de mine și de situația mea în lume și puteam explica totul de mult timp, înțelesesem totul singură de mult timp și puteam crea și eu ceva. Sunt de acord că erau foarte multe conexiuni și confluențe culturale, dar eu am fost un om normal mereu și foarte inteligent, poate că v-au mințit. Toate acestea nu au fost ceva anormal, dar proștii pot fi ușor păcăliți. Îmi amintesc iar lăcrămioarele bunicului de la picioarele troiței de la poartă, cu Hristos răstignit dintr-o bucată de tablă pictată țintuită pe lemn. Culese de tata în 1990 și dăruite Irinei, micuța mea verișoară, încă mai am filmul de atunci. Și mie mi s-a întâmplat - prima oară anul acesta - să îmi crească în curte și în grădină și pe străzi în apropiere exact plantele la care m-am gândit mai mult anul acesta, și mai ales care nu crescuseră în anii precedenți primprejur și mi-era dor de ele și mi-aminteam de ele din copilărie. Omul, prin psihicul său, este legat și de natură și de cultură. Din moment ce eu am fost mereu ceva pozitiv și am gândit numai binele și nu am făcut răul și am gândit binele și despre mine și faptul că meritam drepturile și să nu fiu omorâtă măcar, și măcar o activitate cât de măruntă împreună cu alți oameni, mă întreb câteodată de ce toți vor să mor și toți gândesc răul despre mine. În timpul liceului am întrebat-o pe Lucia Șerban (conexiuni multiple cu acest nume, și cu Lucian Blaga și Lucian Micu și Lucia Sterian, și Lucia mama Luizei și Lucia de Lamermoor și implicit tragedie și Marea Moartă și evreii și manuscrisele și mama și moartea și mamaia care pomenea de această operă în copilăria mea. Pe fiecare nucleu cultural, care oricum e conectat cu multe alte idei și persoane, există țesute și multe alte conexiuni și cu viața mea. Am întrebat-o deci pe mama Monicăi ce carte i-a plăcut cel mai mult și a spus, după o ușoară ezitare, că Muntele vrăjit - este într-adevăr o carte bună, bine scrisă - și este de căutat printre simbolurile ei - de pildă și eu am nume de munte (Moldoveanu) și acțiunea se petrece în sanatoriul Berghof (deci vârful muntelui) pentru boli respiratorii și apare și madam Chauchat despre care am scris și ”consilierul aulic” (deci și legătura tragică cu politica, el este doar locțiitorul politicii și în final cruzimea și mai mare a războiului pare să intre în drepturile lui Behrens.) Etc.

Totuși pe mine m-a impresionat cel mai mult arta dramatică și modul în care teatrul leagă conștiința unui singur om de întreg universul, începând cu societatea omenească, într-un mod mult mai surprinzător și mai puternic poate ca forță integrativă decât restul artelor . Am explicat deja că foarte multe conexiuni ale vieții mele au fost cu scrierile lui Blaga și mai ales cu memoriile lui postume. Se poate vedea, chiar și numai după titlurile operelor sale dramatice, cât de aproape era de viața mea (sau altor vieți similare, dacă ele există, ceea ce e îndoielnic). Dar acum eu mă voi referi mai mult la celelalte capodopere dramatice, din alte zări de soare pline sau goale. Revin cu continuarea în curând.

13.07.25

Am mai notat, niciodată nu mi s-a întâmplat așa ceva, adică ce mi s-a întâmplat săptămânile din urmă, de destul timp deci. În fiecare noapte dorm 10-12 ore cel puțin și mă scol năucă, îmi revin greu. Ei spun că e așa fiindcă mama și/sau alții mă f_t în timpul somnului și astfel eu nu mă pot odihni și scula normal. Ziua pot să mă apăr de ei dacă sunt lovită, dar noaptea nu am cum, și nimeni altcineva nu mă apără și astfel ei lovesc cum vor și tot de aceea mi-e sete înfiorătoare în timpul somnului și mă trezesc des să beau apă și am coșmaruri înfiorătoare, ceea ce ziua mi se întâmplă rar - adică setea, de obicei doar când părăsesc curtea și merg la cumpărături. Astfel mă trezesc zilnic la ora prânzului și mi se strică toată ziua puțin câte puțin și astfel pierd munca fizică și studiul intelectual de care am absolută nevoie ca să trăiesc și să mă simt bine și fizic și psihic. Bine că măcar ziua nu mi-e sete și că ei nu pot să mă lovească - asta s-a întâmplat numai de anul acesta, odinioară mă loveau ziua mult și des și mai ales seara, anul acesta nu m-au mai masacrat seara cerebral, așa cum făceau des în anii trecuți, decât de vreo două-trei ori. Ei zic că totuși mama vrea neapărat să mă omoare și alții la fel și asta le dă un rost al vieții, deși e greșit să fiu f_tă și omorâtă. Deși poate nu credeți, deși poate nici Carmen Maria Mecu nu crede și doar a încercat să mă lingușească ieri pe facebook (e total absurd să spui așa ceva din moment ce etc., dar cine știe, poate a fost sinceră) eu totuși chiar am fost mereu un om de valoare, atât ca om, cât și ca intelectual, deși torturată mereu așa mulți ani. Ei au spus iar zilele trecute că ei nu au putut crede adevărul mulți ani, fiindcă era clar că eram un om izolat și foarte sărac și ei nu au putut crede că oamenii sunt capabili să facă așa mult rău unui astfel de om. De aceea ei au mințit și chiar au crezut că eram ceva rău și proastă sau nebună. În fine, eu nu prea înțeleg ideea asta - e vorba de prejudecăți, dar și de rea-voință, de persecuție și obsesie a mușamalizării, cum ziceau mereu, ceea ce totuși e greșit. În fine, cum o vrea Dumnezeu, cum spuneam am consumat o parte din banii din moștenire și acum am haine, dar nu toate necesare și am și mobilă mai bună și nouă, dar nu am cheltuit chiar foarte mult - cei răi sunt în stare probabil să îmi impute și aceasta, mai ales că am fost foarte săracă de mică. Mi s-a stricat din păcate o parte din proteza pentru piciorul amputat, lucru foarte important, și reparația m-a costat 2150 lei, deci aproape dublul pensiei mele mici, i-am dat 1000 lei, pensia mea rămasă, și deci am fost la bancomat (am o proteză de rezervă, absolut necesar) să scot banii (de fapt la două bănci) și nu a mers și una din funcționare mi i-a scos totuși. În ciuda sărăciei mele, voi merge să mai scot 1000 de euro, fiindcă am anumite nevoi luna aceasta pe care nu le mai explic acum, plus că așa îmi vor ajunge banii în totalitate până în primăvara viitoare (un mic supliment la pensie lună de lună), când voi scoate doar o dobândă. Probabil că anul viitor nu voi mai scoate altceva în afară de acea dobândă. În ciuda minciunilor mamei eu nu sunt cheltuitoare iresponsabilă. Am îmbătrânit și mi-e mai greu să stau fără bani deloc, ca în anii când eram în oraș. Încălțăminte am pentru tot anul și haine de vară de exemplu am suficiente. Acum nu mai am bani deloc, nici lichizi și nici în conturi și nu mai am chef să stau fără niciun ban, așa cum am stat în București 10 ani. E totuși dreptul meu din moștenire și în principiu nu sunt șanse mari să rămân total fără bani, fie că mama moare prima, fie că eu, dar orice se poate întâmpla (falimente, naționalizări, dezproprietăriri nedrepte, deși sunt coproprietar cu mama, sau, doamne ferește, să mi se ia pensia aceasta de 1281 lei, fiindcă am avut doar câțiva ani de muncă, dacă nu vrea poporul să o am, deși nu am greșit nimic, doar așa de ochii lumii, jucând teatru că am greșit ceva sau că sunt altceva decât sunt). Voi continua acum ce mai voiam să scriu, eram la ideile despre arta dramatică.

Au existat numeroase conexiuni ale poveștii vieții mele (titlul memoriilor lui Georges Sand) cu teatrul, și cu ceea ce s-a jucat în România în ultimii 50 de ani și cu tezaurul de opere teatrale nejucate în această perioadă și presupun că cei care cunosc teatrul și ce s-a jucat în această perioadă, mai ales în București, și cunosc totodată și rezumatul vieții mele, pot ușor să îmi dea dreptate, să recunoască că nu e o exagerare. Teatrul are un impact psihic anume, există și așa-numita psihodramă, metodă terapeutică creată de Moreno. Au fost multiple confluențe - voi da numai câteva exemple mai importante. Când eram mică m-au dus la piesa Gaițele, care se joacă acum la Național, împreună cu bătrânele mele gaițe, mamaia și una-două mătuși bătrâne. Apoi m-au dus la Boema, prima mea operă și apoi la Carmen (mama). Apoi nimic până când am crescut și m-am interesat eu însămi. Conexiunile mai mari au apărut începând cu venirea mea în București - am mers la Zbor deasupra unui cuib de cuci invitată de Lucian Micu (oricum era și el) cu alte câteva colege, am povestit eu totul - acea soră șefă din piesa de teatru era asemănătoare cu sora șefă din secția clinic unu la spitalul de psihiatrie, unde am fost după tentativa mea de sinucidere. Același gen de asemănare, ba chiar mai pregnantă, am aflat-o între soții Rebengiuc și actualii mei vecini, dar în mod real țin minte că doar ea semăna enorm cu o vecină, mai ales ca voce, intonație, iar el nu știu cu cine. I-am văzut jucând împreună în Vizita bătrânei doamne, la Bulandra, sala Izvor, acum Liviu Ciulei. Era un fel de piesă ca despre viața mea, dar inversată. Fata tânără și pură, dar naivă, este alungată de întreg orășelul de provincie fiindcă fusese sedusă de un bărbat cu stare socială mai bună, care refuză să o ia de nevastă, deși era gravidă sau așa ceva - alungată și săracă, fata necinstită devine prostituată (ceea ce eu nu aș fi devenit, indiferent de orice) și totuși are norocul să fie salvată de un filantrop bogat care îi lasă toată averea lui colosală și ea cumpără pe rând toate unitățile comerciale și de producție ale orășelului natal, și astfel oamenii încep să se agite că nu mai au de lucru, că nu mai au bani și din ce trăi, iar fata tânără, devenită scorpie bătrână și fără inimă revine în orășel ca să cumpere moartea fostului ei iubit cu acordul tuturor cetățenilor - ceea ce se întâmplă în final, căci el nu e lăsat nici să fugă din oraș și însăși soția lui e de acord cu omorârea soțului și ea și toți cetățenii onorabili declară și par convinși acum că acel bărbat e un monstru, un om lipsit de onoare etc. fiindcă a făcut așa ceva cu zeci de ani în urmă și merită să fie pedepsit. Oricâți bani aș fi avut, eu nu aș fi făcut așa ceva, deși cazul meu a fost chiar mai grav decât al acelei persoane din piesă. Între cei doi se înfiripă la un moment dat un dialog și se înțelege că femeia a devenit și șchioapă și are proteză (cum sunt și eu, dar nu eram atunci se pare etc.). Odată l-am cunoscut pe maestrul Victor Rebenciug și, extrem de timidă, am dat mâna cu dumnealui, ajunsesem la UNATC întâmplător, fiindcă mi se ceruse la facultate să fac un fel de lucrare despre arta dramatică din punct de vedere psihologic, dar atunci eram încă, din nefericire, sub influența medicației psihiatrice și habar nu aveam despre legătura dintre teatru și psihologie și nici măcar teatrul în sine nu știam ce este, încă nu mă trezisem, am mers degeaba acolo. Mă rog din tot sufletul lui Dumnezeu să fie ce e drept să fie și acești oameni bătrâni acum - acești doi actori, să nu fie omorâți sau loviți numai din cauză că lumea nu mă suportă pe mine și mint și îmi vor răul și eventual să îi omoare fiindcă au avut o oarecare legătură cu mine, despre care ei nici nu știau nimic. Partea cea mai șocantă e că femeia demonică din acea piesă, interpretată de Mariana Mihuț, vorbea oarecum afectat, cam la fel cum face vecina mea, soția vecinului Marinică și intonația era similară. Vecina aceasta mi-a anunțat moartea tatei la telefon. Vecina mea a fost directoare la banca BCR sau BRD și el a fost tot așa ceva, oricum au se pare pensii imense și cheltuiesc mult și au și casă la mare, călătoresc mult, au mașini mari și locuiesc într-o casă foarte mare pe care au clădit-o după ce au dărâmat casa veche unde copilărisem eu. Eu stau peste drum, în două camere mici, cu mama. Copilul lor locuiește singur într-o casă mare vecină cu a mea, cu etaj și multe amenajări. El crește păuni și găini etc., a luat și o parte din grădina mea și în schimb ne mai ajută pe mine și pe mama la diverse treburi. Nu știu dacă ei doi sunt un fel de mafioți, există zvonuri în sensul acesta - și un vecin mai sărac de pe stradă a fost omorât (așa zicea mama că a zis el) și locul înlocuit cu 6 case albe ca o cazarmă, înghesuite. Pe partea lor există casa lor, apoi vila unor chinezi, apoi a unui arab, nu mai știu acum ce mai e la ultima și apoi a rămas o parte din fosta mea grădină, acum în paragină și cu multe gunoaie aproape de crucea de piatră de la intersecție. Nu știu a cui este, nu știu sigur cui a vândut nașu grădina și deci al cui este colțul grădinii, încât nașu a cumpărat casa Alinei basarabeanca, în care stau eu acum, înainte să moară, dar camera și curtea mea din spate plus o construcție sunt ale unei vecine. Vecinul Marinică și-a dres gardul puțin ca să nu se vadă că era la fel cu al meu și al vecinei mele - dar tot se vede. Unii au inventat că niște oameni răi s-au autoservit din moștenirile mele, fiindcă s-a inventat că sunt nebună și iresponsabilă deci ei au dreptul să profite. Nu cred, habar nu am de fapt. Oricum, și Mariana Mihuț s-a născut la Chișinău. Vecinii mei sunt din același sat din județul Vrancea și amândoi au făcut ASE-ul. A trebuit să scriu toate acestea, fiindcă asemănarea era mare și atunci am început să înțeleg mai bine conexiunea teatrului cu viața, cu actorii tragici și sinceri ai vieții. Și conexiunea culturii cu viața în general și cu regulile și fenomenele sociale. A mai fost și piesa Copilul îngropat, unde chiar Ștefan Bănică Junior juca rolul negativ. Am văzut câteva piese cu Florian Pittiș, mai mult din cauza acelui meditator care m-a sedus și care spunea că e prietenul lui și tatăl meu spunea că l-a cunoscut la ziua Andei Călugăreanu și că era evreu spunea nașu. Unii spun acum că tatăl meu vitreg era evreu. Așadar am văzut Meditațiile Ritei, care amintea de meditațiile mele și de cântecul Beatles-ilor care îmi plăcuse în liceu și de numele cățelușei mele - Rita - nume care de fapt vine de la Margarita și amintește de Faust, ceea ce părea a fi acel meditator și eu o Margaretă de 17 ani pe lângă el. Și acum port geanta pe stradă ca un poștaș sau ca un militar - și multe alte lucruri sunt ca în cântecele lui Pittiș, așa cum am povestit. Asemenea, am văzut și Arsenic și dantelă veche și ulterior am stat în blocul doi în casa cu otrăvuri, și otrava, plus eventual resturi omenești era ascunsă într-o dantelă, pe un soclu mare de ciment și eu habar nu aveam, așa că ceea ce era incinerat acolo a ajuns fără vina mea la canal, când am încercat să spăl dantela, care s-a deșirat pe dos și mirosea și după spălat a ceva rău și eu am făcut un fel de reacție alergică. Acolo, în acel bloc, locuia și o vecină cu care am avut o oarecare relație și ea părea să știe ceva despre acea dantelă și despre femeia foarte cumsecade care locuise acolo, mama celui care mi-a închiriat apartamentul și soțul zgripțuroaicei care nu mă lăsa să plec de acolo după moartea tatei, deși nu aveam obligații legale clare și aproape că dublase chiria și m-a jumulit de banii mei din moștenire, deși acel apartament era sub orice critică. Acea vecină avea și o prietenă, la fel ca nebunele din piesa lui Pittiș, la care am fost cu mama și atunci el a căzut printr-o trapă de pe scenă și mama a spus ”bietul băiat”, ceea ce m-a surprins, fiindcă mama joacă teatru mai bine și era evident că acel Pittiș nu mai era tânăr. Actorii nu au nicio vină dacă o parte din piesele în care joacă - și asta în mod sigur e așa - există în realitate, fizic adică, nu doar ca idee sau complex psihologic, fiindcă noi toți, aceste drăguțe și minunate creaturi, suntem strâns legați unii de alții, prin foarte, foarte multe conexiuni materiale, spirituale și chiar mixte.

Apropo de politică, că tot spun unii mereu că proștii au fost mințiți că eu am avut legătură cu politica, când eram profesoară la ILC m-au invitat copiii să îi văd jucând ”Titanic vals” cu Miza (de la Sarmizegetusa) și cu bietul om care nu vrea politică, dar spune asta în fața mulțimii cu sinceritate - să nu îl voteze - și ei îl votează. Desigur că în viața mea, viață marginalizată, pe lângă marea magistrală a lumii, e logic că au existat, cu atât mai mult, mici asemănări cu absolut toate piesele de teatru, fiindcă eram strâns legată de mecanismul format din toate piesele - dar cu unele au fost legături organice, fizice, mult mai strânse. Voi continua, nu mai este mult.

14.07.25
Deci, revenind la poveste. Mai repet o dată, ultima oară, că unii au spus adesea că poporul crede că mama și tata eventual s-au purtat urât cu mine din cauza revoluției din 89 sau după internarea mea forțată la psihiatrie, sau mama după moartea tatei, fiindcă așa au fost mințiți. Adevărul îl mai știu poate doar eu cu mama (dacă ea mai are memorie), dar pe mine nu m-a întrebat nimeni nimic și nimeni nu vorbește cu mine - în realitate mama a fost monstruoasă cu mine și m-a chinuit mult încă de când eram copil și eu am fost perfecțiunea și binele și nu trebuia să încerce mereu să mă distrugă. Nu am provocat-o niciodată. E ceva greșit în mintea ei și a dvs. că o credeți pe ea și nu pe mine. Unii cred că eu am fost mingea unui joc politic, în care toate puterile respective au vrut să se păcălească unele pe altele despre mine, chiar dacă eu nu m-am gândit la politică și am fost om, nu obiect. Ei spun că a fost așa fiindcă mama ar fi franțuzoaică împuțită. Nu știu, nu e ideea mea. Eu înclin să cred că tot răul a început când eram copil din cauză că eram un fel de bastard sau orfan nedorit de nimeni, exact ca în cărțile pentru copii – dar nu am idee cine a fost tatăl meu adevărat.
Despre gândirea mea încă o dată - tot ce am scris e normal și e binele, și totodată e adevărul în mod clar, deși sunt izolată complet de zeci de ani și evident batjocorită și omorâtă. Gândirea mea nu a fost eratică niciodată, nu a fost delirantă, nu a fost delir sistematizat și niciuna din toate invențiile psihiatrice lipsite de spirit, create de proști care astfel îi păcălesc pe alții mai proști decât ei, fiindcă ei sunt domnii și eu fac parte dintre sclavi, oameni foarte săraci și obidiți. Nu am avut niciun fel de delir de grandoare, eu chiar am fost un om inteligent, chiar dacă am fost total respinsă și lovită și persecutată etc. Este posibil, după cum au spus unii adesea, ca oamenii care au citit ce am scris eu să fi fost prea proști ca să înțeleagă totul și astfel, plecând de la mici detalii, o parte din ce am scris li s-a părut delir sau dovadă de boală psihică și grandoare. S-ar putea ca ei să nu fi înțeles și fiindcă tot ce am notat e adevărul și ei nu pot crede că există așa orori reale și li s-a băgat în cap că am visat sau exagerat sau ceva de genul acesta sau că am greșit ceva ce au inventat alții că am greșit. Chiar și azi am citit pe internet că nu știu ce doamnă a fost închisă la psihiatrie de soț, ajutat de restul familiei, fiindcă voia să scape de nu știu ce probleme prin minciună, prin sacrificarea soției (am uitat numele, poveste de demult). Tot așa există multe povești - destul de credibile - despre copii nevinovați închiși de părinți la balamuc sau părinți nevinovați închiși de copii, soții de către soți sau de întreaga familie etc. și în manualele de istorie se scrie că mulți oameni au fost maltratați psihiatric din cauza politicii - dar eu nu am greșit absolut nimic! Unii au inventat că m-au dat afară din învățământ fiindcă fusesem martoră la revoluție și spusesem unei profesoare adevărul în cancelarie - totuși era logic că nu aș fi spus copiilor la clasă, de ce să mă condamne practic la moarte? Deci oricine știe că orice om poate fi închis la psihiatrie și maltratat, oricât de inteligent sau bun sau nevinovat și că medicii conlucrează cu familii de ticăloși și mincinoși. Era altceva, poate chiar credeau că eram nebună fiindcă aș li s-a spus, oricum m-au respins și m-au persecutat de la început și își cam băteau joc de mine, tot ce am povestit, inclusiv cu înlocuirea profesorului Bledea de filosofie ca șefă a catedrei; e adevărul, nu mai explic din nou, mai erau și unele lucruri ciudate pe străzi sau în magazinele adiacente și eu nu înțelegeam de ce și eram și începătoare, nu știam încă să lucrez cu elevii și inspectoarea mă cam trata ciudat și trebuia să merg mereu la ședințe și alții nu etc. ba chiar și copiii difereau mult de la clasă la clasă de parcă cineva le spusese ceva rău despre mine și mă bârfeau, nu știu sigur. Lucrul pe care am uitat să îl notez mai demult este în legătură cu concepția sau teoria, adevărată sau falsă, că femeile sunt cele care învârt totul și cele care de fapt organizează bărbații ca pe niște piese sau instrumente în diverse mecanisme și mașini, că de fapt ele se află la cârma supremă a teoriei și practicii. Nu am niciun motiv să cred așa ceva, dar nici nu pot respinge cu totul această ipoteză, poate că uneori femeile sunt mai deștepte și au în mână cheia seifului sau a mașinăriei și poate altădată bărbații. Sau poate numai ele, sau poate numai ei, habar nu am, am fost mereu singură. Oricum în învățământul liceal sunt mai mult femei și am uitat să notez că profesorul de filozofie Roșca, cel care își bătea joc de mine în cancelarie că fumam sau că eram prea materialistă și credeam că masa din cancelarie există obiectiv acolo în acel loc etc. (oricum pe vremea aceea nu prea știam încă filozofie) s-a purtat ciudat cu inspectoarea care îmi tot da târcoale și i s-a adresat ca și cum ar fi fost mămica lui (mămica sau nu mai știu cum) și se gudura fizic pe lângă ea ca un pui de găină pe lângă cloșcă - dar acesta nu e un motiv să cred eu că în vigoare printre intelectuali și indirect în rest, dar proștii nu știu, este doar matriarhatul.

Cât despre masa aceea din cancelarie - lungă și masivă cum știți că erau mesele din cancelarie, între timp mi-am rafinat singură concepția despre lume și viață, viziunea mea filozofică proprie asupra lumii, mai mult prin meditație personală, și ceva mai puțin prin lectură. Dacă facem abstracție de conexiunea lingvistică cu obiectul și de efectul limbii și mesajelor verbale asupra obiectului, atunci e simplu - rămâne clară existența relativă a obiectului, atât obiectivă pentru mine, dată în simțurile mele, și obiectivă și pentru domnul Roșca, cât și subiectivă simultan, pentru alții, care coparticipă la logosferă și la construcția fizico-chimică a cancelariei și în cele din urmă a universului. Orice existență obiectivă are și o umbră subiectivă.

Diversele mele notații ca meditații filozofice sau poetice nu reprezintă eratism al gândirii sau sofistică goală de sens, ci lucruri care au o anumită valoare umană și logic-intelectuală. E chiar ceva ce odinioară era considerat nobil și bun, cu atât mai mult dacă omul se afla într-o situație penibilă, jalnică, tragică etc. și mai ales Nedreaptă, în ciuda calităților sale. (Chiar și lucrarea Consolările filozofiei de exemplu, prin titlu). Pur și simplu vi s-a băgat în cap că ceilalți sunt mai deștepți dacă susțin că eu sunt nebună sau că eu scriu aberații sau că ei sunt mai deștepți că eu trebuie să fiu omorâtă. Pe de altă parte mi s-a spus că uneori am explicat așa simplu niște lucruri dificile, încât cei care au citit le-au luat drept bagatele, fiindcă le dădeam prea lesne cheia lor. Alteori au fost poate scârbiți de ceva ce recunosc și eu că abunda de teoretizare cu vorbe pompoase, cea ce dădea superficial impresia unui mare Nimic - dar să nu uităm că, în sensul filosofiei idealiste numai Nimicul poate fi creator, cum explicam și eu zilele trecute, căci orice obiect are obiectiv un anumit contur și așa mai departe și teoretic numai o matriță nulă poate crea ceva obiectual finit. Este posibil să mă înșel, dar numai așa pot eu gândi când mă refer la timp și la spațiu. Sunt unele lucruri la care nu mai am de lucrat, altele la care încă meditez. Acel stil bombastic, înflorit, pompos era necesar pentru îmbălsămarea unor aspecte obiective dureroase ale vieții - adică era un fel de mască tragicomică a autoarei, dar rămân la concluzia că nu am exagerat foarte mult. Oferiți acest blog de zeci de mii de pagini unui om cu o latură ceva mai umanistă, mai înfloritoare spiritual și filozofic și îi spuneți așa, pe sub mână, adevărul - că e al unei femei martir mergând spre vârsta a treia, nevinovată, ținută dedesubt cu violență de mamă și familie mulți ani, cu multe internări psihiatrice și niciun delir, adică femeie inteligentă și chiar izolată din 84 aproape complet. Aceasta după ce i s-a prezis așa din copilărie - dar ea și acum crede că propria ei valoare a depășit predestinarea de atunci și că ar fi mai bine să fie lăsată în viață, e o greșeală să fie omorâtă. Dacă îl interesează evoluția gândirii persoanei, dacă îl interesează ceva despre care ea crede că e binele și frumosul și despre care ceilalți cred că e ceva rău. Da, eu sunt încă binele, încă pot evolua în societate ca intelect și cred că merit viața, nu așa cum vor ceilalți. Am depășit de foarte mulți ani vremea întrebărilor și căutărilor prin care trec de obicei intelectualii închiși la psihiatrie fără greșeală (ei se zbat și dau din colț în colț din cauza confuziei și absurdului și își tot schimbă atitudinea și uneori sunt așa proști sau ghidați greșit, încât de sinucid) și sunt din păcate judecată de tineri și tot mai tineri, care nici măcar pe ei înșiși nu se cunosc încă. La bună vedere dacă vreodată...
Încă o dată, după ce am scris eu această concluzie a concluziilor, a intrat iar unul cu ideea că eu ”aparțin” unor oameni extrem de răi și de aceea toți ceilalți mă scuipă (inclusiv pe străzi) și mă omoară și mi s-au luat complet drepturile, inclusiv la studii. În psihiatrie, am spus de multe ori, chiar așa se spunea - ”aparținători”, nu știu sigur dacă și în celelalte spitale. Toți bolnavii sunt un fel de robi, dar sclavia cea mai monstruoasă e a celor închiși la psihiatrie, mult mai monstruoasă adesea decât a sclavilor negri sau altor coloni de odinioară. Fiindcă nu au drepturi, dar sunt striviți, folosiți, studiați sau terapizați, izolați - adică mai ales omorâți. Se minte și se dă vina pe ei poate mai mult ca pe sclavii de odinioară. Eu sunt încă binele, nu aceia care mă omoară, eu gândesc pozitiv, ei gândesc negativ. E de ajuns să spună cineva că sunt nebună, că imediat nimeni nu acceptă nici măcar poezia mea sau i se pare incultură ceea ce am scris eu. Vă rog să cumpăniți drept dacă nu era cumva mai bine să mi se dea drepturile, așa cum am explicat eu, sau măcar parțial. Sigur că am rămas un om normal, deși izolată din 84. Sigur că nu am greșit nimic și nu aveam cum să greșesc ceva - citiți tot ce am scris și veți înțelege probabil că oamenii cu acest tip de intelect, cum am fost eu, nu prea au cum să greșească. Dar să mă judece un om drept și înțelegător, nu cineva precum Carmen de pe facebook, pe care o respect și o admir și la care țin, dar nu prea e frumos cum mă laudă că aș fi ceva foarte bun în cultură, dat fiind contextul actual și dintotdeauna în viața mea și faptul că toți m-au înlăturat din cultură și diverse activități culturale și nu am nicio relație cu alți oameni de mult, mult timp. În fine, probabil că lumea crede că nu am fost destul de deșteaptă, că altfel m-ar fi acceptat. Sau aș fi reușit o capodoperă și deci m-ar fi acceptat (?!). Alții spun că nici dacă aș fi scris ceva magistral nu m-ar fi acceptat, fiindcă au mințit despre mine și de aceea toți vor să mor. ?! Unii chiar spun că ceea ce am scris e capodoperă, și că unii de aceea mă omoară ca să fure tot ce am scris sau ideile mele. Iar o parte din lume spune că ”aparțin” unor oameni foarte răi... și contează numai ce vor aceia, că ei sunt stăpânii mei.Trist. O seară frumoasă!

Iar a început să mă scuipe în gând una din femeile lor monstruoase, cum au zis adesea - ”Nu ai fost proastă, Cristina, ai fost nebună.” ”Nu, spun eu în gând, ca și ea, nu am fost nebună niciodată și am fost și mai ales m-am dezvoltat normal la maturitate drept om inteligent; mai devreme nu era normal și nu se putea, oamenii inteligenți nu pot fi nebuni, e total imposibil, iar nebunii adevărați sunt toți proști față de ce am fost eu; am fost normală și afectiv și capabilă de creație intelectuală, cu gândire foarte bună, nebunii adevărați nu gândesc nici bine și nici corect, cel mai adesea sau au defecte emoționale sau de conduită - eu nu am avut.” ”Uniunea Europeană nu vrea să recunoaștem adevărul despre tine”, spune același monstru feminin - și vocea ei pare destul de crudă, de o duritate inumană și amestecă politica cu viața mea curată și bună și pentru ea eu însemn pradă și sclavă a politicii, nu om bun, complet nevinovat și deștept, însemn doar o proastă așa cum mă tratează ea de sus, deși vocea ei e spartă ca a unui om gol și vulgar. Nu știu cine este, dar chiar și numai Carmen de pe facebook, ce rușine să se înjosească așa să lovească mârșav, ea fiind psiholog, să vorbească așa despre un om evident normal și deștept o viață întreagă, evident martirizată fără vină și izolată peste 40 de ani, persecutată clar - nici pentru toți banii din lume nu aș fi făcut așa ceva. Eu încă pot cânta și iubi și munci și învăța cu gândul fericit multe lucruri și nu sunt idioată sau nebună cum mă tratați voi, direct sau indirect. Ei spun din nou că absolut toată lumea crede că oamenii buni sunt nebuni și de aceea îi resping și toți îi vor și îi acceptă și îi consideră normali pe cei răi. Absolut toată lumea proastă, poate - ceilalți, adică cei inteligenți și desigur și filozofii știu că nu e nevoie să fii vampir sau măcelar de oameni sau călău al inocenților ca să fii deștept. Cei ca mine pot modela frumos lutul și pot înmulți culoarea și zâmbetul și seninul. Pot despica semnul de carte în zeci de fire și pot dezlega corola florilor frumoase Nu au dreptate că eu sunt căcat, ei mereu spun așa, că numai cei răi sunt acceptați și de aceea Carmen și alții ca ea râd de mine... Umanitatea și cultura sunt întotdeauna mai presus de politică, care e doar unul din instrumentele culturii. Mă retrag să citesc cât mai mult, să îmi rafinez latina, să repet geografie și biologie și puțină poezie și filozofie - sunt atâtea lucruri frumoase pentru care merită să trăiești.
Când eram tânără credeam că voi putea să ajut oamenii, sau să îi educ sau să le dăruiesc ceva frumos, cât de puțin - și eu puteam asta - dar acum toți cred că eu trebuie să mor, adică să mă omoare, fiindcă am suferit prea mult și toți cred că sunt iresponsabilă, deși nici măcar nu au citit tot ce am scris, și, mai rău încă, foarte mulți cred că lumea mă alungă mereu fiindcă oamenii buni nu le inspiră încredere, ci numai ipocriții, că toți sunt un fel de oi proaste, pentru care cei buni și pacifici sunt zero și toți îi vor pe alții care să îi conducă în moarte, în boli, în războaie (ba poate chiar și în sărăcie). Eu spun că nu este chiar toată beletristica ceva negru, doar în mare parte. Și chiar și ceea ce e rău poate duce uneori la lumină, măcar la un cod moral mai bun, fie cât de puțin. Eu chiar nu am greșit nimic toată viața, doar extrem de mici erori, dar niciodată ceva rău voit, cum fac ei cu mine - tot ce am scris e sau a fost adevărul.

După cum v-ați dat seama, îmi iau din nou rămas bun de la dvs. (pentru viață bună pe cât posibil, că oricum nu am pe nimeni, nu pentru sinucidere), de data asta rămas bun pe bune și e perfect normal și era predictibil și nu e ceva psihotic sau morbid, așa cum mint poate unii nebuni.
Nu am ce căuta pe facebook, nimănui nu îi plac creațiile mele și nici adevărul despre mine, mai degrabă toți vreți să mor. Au intrat alții acum, în engleză, cu ideea că poporul meu nu trebuie să înțeleagă adevărul despre mine niciodată - asta sună cam urât și ei au aceeași idee în română adesea. Ei spun acum că primii care m-au masacrat și au mințit ulterior despre mine au fost ei (adică nu știu cine) și apoi au fost alții și alții și toți vor ca eu să mor în minciună, fiindcă altfel e rușinos pentru națiune - oricât de bun mi-ar fi sufletul și oricât de deșteaptă și capabilă aș fi fost întreaga mea viață, oricât de nevinovată etc. Acum gândiți-vă la aceasta puțin, e oare normal să omori astfel un om nevinovat - nu, toți cred că nu. Dar ei cred că așa e bine, deși sunt încă fericită și pot crea și studia intelectual.
Ei spun că și românii și restul lumii vor ca poporul român, adică proștii, să nu înțeleagă în vecii vecilor adevărul bun și frumos despre mine. ??! Dar asta înseamnă că există șanse să se repete aceeași crimă - unii spun că asta vor toți. Dar e greșit, am fost perfecțiunea, inclusiv că m-am expus și am spus tot adevărul, de teama extinderii răului sau vreunui cutremur și aveam dreptate - acum cred că nu ar mai fi cutremur chiar dacă m-ar omorî - dar am fost un om nobil și cinstit - ei zic mereu că poporul crede că sunt mincinoasă și rea (?!), adică exact inversul a ceea ce am fost mereu și că poporul mă urăște (?!) și toți vor ca aceste lucruri să continue să fie la fel mereu și poporul să persiste în greșeală. E greșit totuși. Vă las cu bine, nu mai scriu despre mine și cum sunt omorâtă, nu vă judec, nu vă condamn, Dumnezeu, dacă există, să vă judece și să aducă pacea asupra voastră dacă el consideră așa sau să vă piardă dacă așa e voia sa. Oricum este o idee ticăloasă și greșită ceea ce mi s-a spus că doriți toți, fapt pentru care m-ați izolat, cum mi s-a spus mereu: e greșit să îmi vreți moartea și să vreți ascunderea adevărului față de popor, așa cum mi s-a spus mereu de 20 de ani.

Pentru ultima oară, nu voi mai scrie, oricât mă vor lovi sau tortura - acum ei spun că sunt omul cel mai onorabil din întreaga lume (e posibil să fie așa, nu sunt doar total nevinovată, ci și binele în multe privințe) și totuși, deși omul cel mai onorabil, ei (oamenii) mă omoară - nu știu, poate că vă veți răzgândi. Iar împroașcă proștii că ”nu ține” și alte aberații pentru copii și oameni simpli, care, din câte mi s-a spus, au fost ținuți în priză prin minciuni despre mine - în timp ce eu am spus numai adevărul și astfel proștii mi-au masacrat creierul și trupul încontinuu, crezând propaganda puterii politice. Eu nu știu nimic despre așa ceva.

Mai am de adăugat câteva mici detalii azi, 16.07.25, după care închid bâlciul deșertăciunilor bune și rele. Cu adevărat , în afară de cazul a ceva extrem-extrem de important, nu doar boală sau otravă sau tortură sau minciună, despre care se subînțelege chiar și ce nu a fost scris, nu voi mai scrie despre mine și familia mea sau proștii de pe străzi – ceea ce eventual voi scrie va fi numai despre altceva, ceva cât mai departe de sfera ființei mele, eventual alte poezii sau meditații filozofice.

16.07.25
Am copiat iar pe agonia ultimele părți din jurnalul meu. Mai am de adăugat câteva mici detalii azi, 16.07.25, după care închid bâlciul deșertăciunilor bune și rele. Cu adevărat , în afară de cazul a ceva extrem-extrem de important, nu doar boală sau otravă sau tortură sau minciună, despre care se subînțelege chiar și ce nu a fost scris, nu voi mai scrie despre mine și familia mea sau proștii de pe străzi – ceea ce eventual voi scrie va fi numai despre altceva, ceva cât mai departe de sfera ființei mele, eventual alte poezii sau meditații filozofice.

Tu nu ești omorâtă findcă tu ai ținut la toți și nu ai gândit răul, ci binele despre toți, toți vor să mori findcă ei au gândit rău despre tine. Nu e normal așa ceva din trei motive:
1. că eu am gândit frumos și bine despre toți și iubesc oamenii și viața, pacea, bucuria, lucrurile frumoase etc. și mereu am fost la fel
2. că eu nu știam că ”ei” (cine?) au crezut răul cu toții despre mine și nici ei nu știau că eu gândesc binele despre toți oamenii în general etc.
3. că deși ei au crezut răul despre mine - se pare totuși că așa a fost căci m-au persecutat o groază de ani - totuși ei nu au fost în contact cu mine și nimeni altcineva în afară de mama, deci nu au avut vreo șansă să mă cunoască și deci nu au avut motive justificate să mă lovească sau să omoare

Tu ai fost întotdeauna toată politica României, atât opoziția, cât și puterea, spun ei din nou - repet, nu am fost nimic politic, am fost în întregime un om de cultură (în formare, novice), cu politica indexată la studiul filozofiei, deci acel gen de intelectual tânăr care poate fi confundat cu oamenii politici, căci proștii nu cred că există și oameni fără interrese politice deloc. Pe mine probabil că m-au confundat cu o nebună, dar nu am fost.

Revin la ideile despre teatru și implicit Caracterele lui La Bruyere, la Tartuffe și Mizantropul etc. etc. și într-un final putem adăuga și Un tramvai numit dorință - unde se observă același obicei (menționat și în trecut) al închiderii la balamuc a femeii sărace, singure și violate drept curvă, deși practic era nevinovată și apoi se refugiase la sora ei, și îi povestește ce i-a făcut soțul, cumnatul. Este, logic și predictibil, închisă la balamuc pentru a servi ghearelor ascuțite ale pacienților și personalului medical, căci nici sora ei nu avea bani să o întrețină. Asupra mea însă plana amenințarea psihiatriei din partea familiei din copilărie, dar nu am avut nicio anormalitate psihică, ba chiar am fost copil inteligent. Cineva de exemplu a intrat peste mintea mea cu ideea că gândeam ca nebunii că am scris că mi s-au furat gândurile. Nu știu ce înțeleg ei prin așa ceva - are vreun sens ideea aceasta de furt al gândurilor? Nu cred că am scris exact așa - există, toată lumea știe, și o legătură animalică între oameni și unii au o vagă percepție a gândurilor altora, în felul acesta, prin percepții subconștiente, societatea funcționează mai bine, ca albinele într-un stup și contează și în găsirea unui partener de viață diverse mesaje subconștiente sau nonverbale. Chiar mama de exemplu repeta uneori lucruri pe care eu tocmai le gândisem sau citisem etc. Asta nu înseamnă că a furat ceva, ci că ne aflăm în același grup social și avem aceeași limbă. Poate și eu am scris abia acum ceva gândit de alții acum o oră. Se știe că există matrițe culturale, cum spunea și Blaga și că toți ne includem în ele și toți ne influențăm unii pe alții și cultura e o construcție comună - nu e nicăieri niciun furt. Dacă semnăm ceva, îi semnăm de fpat și pe compatrioții noștri, cărora le suntem recunoscători. Gândirea e ceva colectiv - repet: oamenii se ajută între ei să trăiască, se nască și să moară și suntem datori să le facem câte o reverență și celor care nu ne plac.
Altcineva m-a criticat că am scris în paginile de mai sus că nu prea înțeleg de ce voința României, țară tânără și încă neîntregită, era să fie condusă de un principe străin și mi-a spus că explicația era că nu existau principi români. Nu știu, poate așa e.

Mai explic o dată, ultima oară, ce s-a întâmplat astfel încât am avut sentimente negative față de SUA, tranzitoriu, vina nu a fost a mea. Povestea cu Israel și Plaestina a fost cireașa de pe tort, cum spun proștii. În realitate, multe lucruri din viața mea chinuită de familie de mică se învârteau în jurul SUA și pe vremea aceea se spunea că ei sunt singura superputere a omenirii sau mama spunea că erau numiți ”jandarmul mondial”, fiindcă voiau să impună dreptatea și democrația în toată lumea cu forța. Eu nu știu de fpat cum a fost, poate toți erau de acord. Poate totuși era ceva bun - cum ar fi și distrugerea nu știu căror arme sau auxiliare de arme nucleare (deci ceva rău de tot, nu ca alte arme, ce să facem cu ele, oare chiar ne trebuie?!). Deci, pe vrmea aceea eu vedeam doar partea urâtă - că SUA era chipurile jandarm mondial (ulterior de-abia vărul meu a emigrat în SUA cu soția și fiul, a făcut armata în Alaska și acum nu știu ce face și unde). Totuși viața mea era ceva foarte straniu, bizar în copilărie, și mereu parcă americanii se băgau pe ici pe colo (citiți trecutul meu dacă nu înțelegeți ce era bizar și altele); Nașul meu (care de fapt nu semăna fizic cu tata deloc) era atras ciudat de SUA și desenat într-o magazie era Mickey Mouse din prima serie; nașu se pricepea la schițe, desene, acuarele și făcuse un an la Arhitectură. Povestea cu cutremurul din 77 și grija lui tanti Ana, americanca, de mine, revista National Geographic, flecuștețele și hainele second hand de la ”verișoarele” mele bogate din SUA, vizita nașei mele foarte îndelungată în SUA, care a trezit furia nașului meu. După revoluție nașu devine consilier la primăria Voluntari, membru fusese la PAC și apoi PNL, nu știu ce ramură. E ciudat că l-au primit, mă gândeam eu, el fiind un om foarte sărac. Apoi, tot legat de americani, e de menționat că americanii l-au scos pe Al Pacino să joace cam ca nașu, cu barbă și flegmatic, în Parfum de femeie. Actorul semăna astfel binișor cu nașul meu. Din păcate era ceva asemănător cu modul în care mă tratase și amintirea neplăcută cu molestarea mea în copilărie. Nașii mei erau foarte interesați de filmele cu mafia, cum a fost și serialul Caracatița, italian, unde o femeie nevinovată e închisă de mafie la balamuc. Nașu a întreținut relații bune cu italianul Nino care a aut o relație adulterină cu Alina care locuia în casa în care mă aflu eu azi, dar ea spunea că e nevinovată, că a crezut minciunile lui. A fost la modă și trecut drept film cotat foarte bine Nașul (a jucat și Al Pacino) în regia lui Francis Ford Coppola. Din cauza asta unii cred că în jurul meu și în Voluntari trăiesc mafioți și Nașul meu tot asta era, foarte mizerabil și sărac, dar locul lui a fost luat de alt Naș, vecinul meu Marinică, care e o ”caricatură de naș”, spunea una din vocile din mintea mea, căci ei cred că aceste vecin nu are prestanță ca mafiot. Ideile acestea despre mafie în jurul meu sunt alimentate și de montajul unor scene sugestive - numeroase magazine fără marfă cumpărabilă, unde nu intră nimeni și apar manechine cu cârpe bizare în loc de haine, extrem de multe frizerii și coaforuri, dar mai mult frizerii, vreo 10 pe arie mică, dar apar și dispar des, crucea de piatră de lângă strada mea și Troița mare la intrsecția mare, pelerinajele numeroase la Iași, la moaștele Sfintei Parascheva, îndelungata meserie de primar și ctitor semnat pe străzi a unui singur primar - Florentin-Costel Pandele. Poate că totuși toate aceste activități sunt doar fațade și nu ascund ceva rău sau ilicit. Apar și dispar șimașini cu numere străine ciudate. Lipsa pe o mare arie a oricărui centru cultural - există cel vechi de când eram copil, de lângă mine, dar... era ceva politic scris acolo despre un senator, acum nu știu ce mai este, nu știu dacă există ceva în alte părți ale orașului, aici, nici măcar la Gheață (centru comercial) nu rezistă nici măcar un chioșc de ziare și reviste, l-au desființat repede. Am citit acum vreo 2 zile pe internet că orașul Voluntari este orașul cu cel mai mare venit din România. Nu înțeleg la ce venit se referă sau ce vor să spună - aici procesul de gentrificare e evident, mai există și case vechi și sărace, ca a mea, dar cele mai multe nu sunt locuite, printre ele se înalță diverse case mari și vile. În afară de această arie veche și încă săracă a orașului, mai există și cartierul Pipera (cu prețuri piperate), cu un aspect destul de extraterestru pe lângă cartierul meu, unde stau oameni cu foarte mulți bani, inclusiv familia Șerban, ruda bogată a mamei. Bugetul Voluntari, spun ei, e mai mult decât dublu față de Constanța și Năvodari împreună.
https://www.g4media.ro/clasamentul-celor-mai-bogate-orase-din-romania-7-din-primele-10-sunt-din-ilfov-voluntari-are-de-departe-cel-mai-mare-buget-peste-340-de-milioane-de-lei.html
Poate e minciună.
Pe cealalată parte, tatăl meu, ținut și el toată viața în enclava Voluntari, Colentina, Moșilor, ca și mine, era bețiv violent și fumător și mare împătimit în jocuri de noroc. După 89, pe Calea Moșilor unde locuiam cu părinții s-au înmulțit în mod incredibil casele de jocuri și pariuri cu binecunoscuții lor pereți impenetrabili de sticlă neagră - unii zic că în final din această cauză l-au omorât pe tata, care oricum cheltuise din suma de bani de 100.000 euro, din care eu trebuie să moștenesc 3/4. El vânduse chiar și timbrele mele, colecția mea din copilărie și poate tot el mi-a sustras bijuteriile de argint, în mod sigur trusa de compas Richter. Plus datoriile lui după moarte, din câte zicea mama și alte chestiuni deja povestite. Deci vă dați seama că în sinea mea dădeam vina tot pe SUA pentru numeroasele și mizerabilele cazinouri pe strada mea. La blocul adicacent mie (blocul 3) era și un local de coafor la etaj deschis noaptea cu persoane urâțele. A mai fost ciudat că familia cu care nașu a avut legătură în SUA a avut cinci copii și ambii băieți au suferit de boli psihiatrice - unul din ei a murit de supradoză, era otrăvit lent cu litiu, care se dă de obicei în psihoza maniaco-depresivă. Celălalt, cel mare, i-a scris nu știu de ce mai multe scrisori tatei - poate nu înțelesese adevărul sau i se spusese ceva greșit. Printre scrisorile din timpul tinereții mele există numeroase scrisori dubioase, îndoielnic autentice de la tanti Ana, bătrâna din SUA, deși eu nu știam maghiară și nici tata și nu îmi amintesc să fi scris ceva, nici măcar prin translator acelei mătuși.

Repet, pe vremea aceeea, în jurul anului 2000, poaspăt amputată, nu înțelesesem încă totul și de aceea a existat acel sentiment greșit al meu - dar nu am avut nicio greșeală și nicio vină. În plus, abia începeam să înțeleg și mă iritase și faptul că tatei îi dăduseră o colecție impresionantă de muzică country americană, ca să mă prindă pe mine astfel în laț și să mă folosească în timpul Primăverii popoarelor din 89. Nu înțelegeam nimic atunci, nu aveam cum, și radio Kuwait mi-au pus muzică americană la sfârșitul lui 1988, deci înainte de războiul din Golf și nu am avut ce face - fiind chinuită cerebral și sexual, instinctiv ascultam ce găseam, deși muzica aceea nu îmi plăcuse deloc odinioară, doar fiindcă astfel mai atenuam durerea de cap. Eu nu știam atunci că oamenii aveau ceva cu mine și că m f_teau fie sexual, fie în cap. Înainte să moară, tata mi-a dăruit un CD cu Mozart și altul cu cei trei tenori la New York, iar nașu un CD cu Brahms. Deci în final au devenit buni. De mult, cu mici excepții, nu am mai ascultat decât muzică clasică. De mult, cu foarte mici excepții, nu gândesc decât binele. Cine știe, poate mai există speranțe și pentru mine, după această jumătate de veac...

18.07.25

Voi continua să mai scriu din când în când despre mine ca jurnal mai ales, dar nu voi mai nota pe facebook sau pe agonia. Unii au spus adesea, inclusiv azi, că tot ce am povestit eu este adevărul exact, dar oamenii au înțeles totul exact invers (?!) sau că li s-au spus lucruri despre mine exact invers și tot poporul crede că lucrurile au fost invers și că eu am mințit (!!) - dar e monstruos, înseamnă că trebuie să fie adevărul. Nu aveam cum să mint. Ei zic și au mai spus că ei (”noi”, spun ei, dar fără să zică cine sunt ei) vor ca poporul să continue să creadă minciuni despre mine pe veci și eu să fiu torturată zilnic în continuare și omorâtă cu rușinea asupra mea, așa cum au făcut de când m-am născut, deci de peste 50 de ani, deși am fost un om perfect fără pată, foarte bun și foarte inteligent, chiar cu putere și de muncă și aptitudini - fără greșeală și minciună, poate dacă vedeau adevărul nu mă omorau și nu mă torturau și nu gândeau așa monstruos ca și cum ei au dreptul să îmi ia viața, deși ei gândesc greșit și eu nu am greșit nimic și am gândit normal. Ieri a fost vijelie puternică și ploaie și mesteacănul uscat de la vecina Mădălina s-a rupt și a căzut în curtea noastră rupând gardul de sârmă subțire, Dumnezeu a avut grijă să nu cadă peste casă. Eu i-am spus mamei de mult timp să plătim jumi-juma cu Mădălina, că Mădălina zicea că nu are bani și pomul stă așa uscat de cel puțin 2 ani, dar mama nu a vrut. Au fost și întreruperi de curent tranzitorii. Au mai fost ruperi de crengi și din pomii alăturați. Eu, din păcate dormeam, mă adormiseră iar când m-am întors ieri din oraș de la medicul psihiatru. Ea lipsea, era doar d-na psiholog Ofelia și mi-a dat rețetele. Voi merge din nou în septembrie. Abia am deschis ochii ieri după masa, între 5 și 6 și și îmi încălțam proteza văzând la geamul meu vijelia și atunci mama privea pe geamul mic de la bucătărie și l-a văzut cum se rupe. S-a rupt și a căzut perfect, fără mari daune. Ciudat, deși era vânt mare, brazii subțiri din curte se clătinau foarte puțin. Astfel s-a răcorit după caniculă și seara am ieșit în pijama în curte, de fapt era noapte și am aprins cele două becuri de lângă garajul din curte și am vrut să stau jos pe un scaun de grădină și era puțin ud și am intrat în garaj să iau o cârpă să șterg scaunul. Mi-am amintit că cineva mi-a spus în gând mai demult să nu intru niciodată în garaj noaptea sau seara târziu. Am intrat totuși și am aprins o lumină - am văzut-o pe Alba pe scaunul de lângă ușă și am mângâiat-o și apoi am luat cârpa și am șezut pe scaunul din colțul garajului, afară, deci departe de Alba. Apoi am tras o spaimă cumplită, căci în spatele meu s-a auzit un strănutat puternic de om, nu de pisică și oricum Alba era la distanță. Putea fi oricine, oricine poate intra pe la vecinul Marinică, căci el nu încuie poarta la Daniel, fiul lui, și între proprietățile noastre este poarta ce era la grădina mea în copilărie și nu există nici cheie. M-am ridicat repede și am pășit calm dar repede spre întrerupătoare și am închis luminile și am mers spre casă fără să privesc în urmă. Ca o lașă, dar nu aveam cum să mă apăr dacă apărea cineva. Unii spun în mintea mea că putea fi Daniel, fiul lui Marinică (dar așa poate fi însuși Marinică sau oricine) care vin în preajma mea în garaj, ca să mă poată f-te mai ușor, fiincă ei sunt nebuni și nu vor să mă lase în pace, ei cred că au dreptul să mă f_tă și chipurile au înnebunit din cauza mea și nebunii asta fac - îi f_t pe intelectualii mai deștepți pe care nu îi plac, îi torturează și le consumă sexul așa cum au făcut cu mine, ca să se simtă ei mai sănătoși și mai bine, că pe ei nu îi ajută capul destul. Să aibă ei mai multă energie. Ei ziceau că în cazul meu ei au și mințit că eu am greșit ceva deși nu am greșit deloc toată viața, ca să aibă motive să mă lase în ghearele nebunilor să fiu f_tă, bolnavă din cauza lor fizic și omorâtă. Ei ziceau că poate era cineva ascuns în garaj în spatele canapelei pe care Marinică a dus-o acolo, chipurile vroia să o ia, dar nu vroia de fapt - oricm e extrem de uzată, prăfuită, stricată, veche, urâtă, nu avea rost să o ducă mamei sale de peste 95 de ani parcă. În realitate putea fi oricine în garaj sau după colțul garajului, venind din spate. V-am povestit acestea în caz că mor asasinată brusc, să știți în caz de curiozitate. Oricum nu am și nu am avut niciodată pe nimeni, deci nimeni nu va ști ceva sigur, în afara unor minciuni oficiale și nimeni nu va fi interesat, deși am fostom chiar bun. și capabil. Vă reamintesc că nu am nicio idee că Marinică ar fi mafiot cu adevărat, cum zic unii, practic nu mă interesează, poate că nu e, dar tata a murit cam ciudat aici pe stradă după un suc la sticlă, și mama zicea că vecinul i-a spus că vecinul lui i-a povestit că era singur de 50 de ani și ulterior i-a povestit că bătrânul acela a fost omorât. A murit destul de tânăr și ginerele Fanei care a fost martoră la moartea tatei și a mers și Marinică la înmomântare, și eu, dar soția mortului, asistentă la oncologie, nu. Mortul avea mâinile umflate și negre,era umflat și la față era cam negru. Mai demult Marinică avea o păuniță albă și un porumbel cu coada bogată alb și un fazan frumos, și i-au fost furați toți într-o noapte - cum spuneam, oricine poate intra aici. Eu nu știam că nebunii mă f_t și ei îmi torturează capul și trupul - poate au un fel de dependență, eu nu am greșit nimic și nu am f_t pe nimeni și nu am fost nebună. Azi dimineață am reușit să mă trezesc pe la ora 9 jumătate și apoi m-au adormit iar după ce am luat pastilele și iar m-am trezit după 1 ziua. A intrat o femeie monstruoasă care spunea că ea nu acceptă ca stăpână (mereu se referă la mine așa) o femeie care... care.... care... Care ce? întreb eu mereu. Nu răspunde nimic, vrea doar să mor și e greșit. Nu are ce să îmi impute, nu sunt nebună și nu am fost și nu am greșit nimic - totul a fost mereu cum am povestit eu. Ei spun că toți vor să mă lovească mereu și mereu ca să mor, ei nu vor să reușesc ceva intelectual și eventual să trăiesc mai mult sau să nu mor deloc. Da au lovit mereu, dar au și mințit încontinuu, am fost doar binele și normal că normalitatea și binele și inteligența. Sunt obligată să nu mănânc nimic trei-patru zile, și după aceea să țin regim strict toată viața, zi de zi, mi-e foarte rău și dacă nu fac așa ei mă adorm zilnic, dimineață de dimineață și începe să îmi fie tot mai rău și nu apuc să fac nimic. Având probabil peste 120 de kg, am dureri mari de coloană. Și multe alte simptome. Ei nu au dreptul să mă f_tă și să mă adoarmă etc., sunt nebuni și nu au au dreptate. M-au chinuit și izolat de mică numai fiindcă mama era nebună și mă ura oribil și mă bătea etc. Eu am avut dreptate întotdeauna și nici acum nu sunt nebună. Abia acum mi-am amintit că miercuri, pe 16, am fost la Ofelia, dimineață, ieri dimineață am fost la bancă după bani căci mi s-a stricat o parte din proteză și a trebuit să scot bani și mereu când am mers la bancă a fost ceva rău, ieri mai puțin ca în dățile trecute, nu m-au lovit tare, dar am stat la farmacie mai mult și farmacista îmi vorbea cu adevărat ciudat, nu știu de ce. Era o farmacistă nouă. Am venit acasă și am adormit iar și apoi a fost furtuna.

Eu nu am fost un intelectual mândru de valoarea sa, dimpotrivă, iar, pe măsură ce am continuat să mă cunosc pe mine însămi, și lumea din jur totodată, am continuat să devin mai modestă, dar și obiectivă. O fi posibil ca alți gânditori, femei sau bărbați, să fi trăit mai multe vieți anterioare până au devenit ceva în aceasta, e foarte posibil ca să fiu virgină, naivă, novice - dar am avut totuși o valoare, nu doar de om bun și nevinovat. Ei spun mereu (nu mă deranjează deloc, de mult timp spun așa) că poporul tot crede că sunt nebună sau că poporul tot crede că sunt altceva decât sunt (ei nu zic ce) și că aș fi devenit acest altceva, care pentru ei justifică damnarea și condamnarea mea, damnatio memoriae (deși om bun și cu gânduri scrise frumos, curat, drept etc.), lapidarea mea de la distanță, izolarea mea completă de zeci de ani etc. Poporul, spun ei, crede că tu ai devenit acest altceva în urma faptului că ai fost f_tă de la distanță. Ei cred că ceilalți intelectuali sunt normali și ei îi tratează pe toți drept doamne și domni (chiar în mod princiar), în timp ce pe mine mă tratează aproape dintotdeauna (și înainte să fiu închisă la psihiatrie) ca și cum aș fi idioată și proastă complet. Am observat că unii intelectuali mai proști decât mine (unii colegi și unii profesori), sau care chiar voiau să pară proști, că și asta se poate - erau pur și simplu tratați bine și cu respect (ce e drept și ei își cam băteau joc de mine, eu nu am crezut că era intenționat, ci doar prostia lor). Deci ei erau a priori tratați așa, iar eu ca și cum eram proastă, uneori exact așa cum se apelează între ei oamenii din popor, deși eu nu am avut astfel de aspect și comportament și vorbire ca a lor niciodată. Câteodată pur și simplu nici nu mai mă pot adresa lor la pertu, îi simt foarte departe de mine, dar ei asta așteaptă de la domni și doamne - un dialog disproporționat, ei se simt acei ”tu” și pe domni și doamne îi simt ca ”dumneavoastră”. Cei mai mulți însă, chiar dacă le vorbesc la pertu, știu ceva greșit sau minciuni despre mine și nu îmi răspund cu dvs., ci tot cu tu. Dacă le vorbesc cu dvs. atunci e și mai sigur că îmi vor spune tu. Eu am fost izolată în mod nedrept de acei domni și doamne pe care ei îi respectă, am fost și bună, chiar perfectă și capabilă de progres intelectual - acei domni și doamne au râs la fel și ei de mine, ca și cum gândirea mea nu era bună, când e la mintea oricărui psiholog sau psihiatru, chiar prost, că nu numai că nu e delir, dar am avut atitudine corectă și intelect bun și frumos. Chiar dacă în prima mea viață, nu știu dacă există mai multe. Când te uiți la aberațiile pe care le-au scris despre mine ...acum poate le-au mai modificat pe ascuns, că se vedea clar că erau minciuni și contradicții, pentru orice prost era clar. Poporul crede că am devenit altceva, dar sunt ca și ceilalți intelectuali, doar ceva mai curată, mai bună, mai deșteaptă ca unii.

Și acum, ca și în trecut, ei spun că femeile autodidact nu reușesc niciodată, nu sunt acceptate în România. Numai cele care provin dni familii bune și li se asigură educația (și eventual viitorul marital). Bărbații au șanse de reușită, spun ei, (în alt sens probabil, al averii, poziției sociale, căci ei spuneau că pentru femeile sărace, cum am fost eu, cu origine biologică obscură, nu există nicio șansă, ele nu au drepturi și privilegii), în timp ce unii bărbați pot avansa pe scara socială dacă se căsătoresc cu o femeie mai bogată. Probabil ideea veche a ”partidei bune” sau poveștile vechi de genul Roșu și negru sau Ion de Rebreanu. În orice caz în viața mea am fost batjocorită mai degrabă de instrumentiști din orchestră, care abia își cunosc cât de cât propria partitură, dar nu au capacitatea de a-și reda corect în minte întreaga simfonie, sau capacitatea și harul de a dirija și de a crea. Prin urmare ei au fost la fel cu caricaturala protipendadă antebelică a Bucureștiului, redată spinos cu multe prejudecăți asupra talentului real, ca în schițele lui Caragiale, sau asupra nobleței reale, ca și în poveștile lui Andersen sau ale fraților Grimm, ca în schițele lui Cehov etc. Ca toți ariviștii și nobilii care învață la gât cravatei să îl facă nodul, dar își măsoară valoarea după numărul de sinucideri și dueluri și Margarete rupte sau, mai rău, cred că fetele sărace sunt proaste sau vulgare, și râd de ele și dacă ele nu sunt așa ceva... Am impresia că și interbelicii au fost cam la fel ca atitudine, dar nu pot argumenta acum. În orice caz, chiar dacă unui om, canonizat de mult timp, i se jumulesc amintirile și elementele culturale în mod greșit, din cauza unor oameni foarte răi și proști, aceasta nu înseamnă că omul devine incapabil sau mai prost - el gândește tot corect și învață alte lucruri și pictează sau scrie altceva.