Doamne,
în Tine îmi ascund cuvintele
care n-au încăput în nicio tăcere:
cele coapte în singurătate,
și cele care s-au spart în mine
înainte să apuce să devină rost

le încredințez Tăcerii Tale –
pe cele care ard fără flacără,
pe cele ce tremură ca un copil
uitat într-un colț de cameră-

și pe cele ieșite prea repede,
ca niște strigăte fără piele,
mai tăioase decât tăcerea
care zgârie dinăuntru

dă-mi, Doamne, știința liniștii.
să știu când un cuvânt vindecă
și când e doar o altă formă a fricii mele

învață-mă că nu orice ureche
știe să țină un suflet în palme,
și nu orice zâmbet
vine din lumină – unele doar ascund absența-

fă-mi, Doamne, sufletul o casă cu ferestre spre cer,
dar cu praguri sacre,
unde pașii celor
care nu știu ce-i sacru
să nu găsească drum-


învață-mă să-mi port tainele
nu ca pe ghemuri înfășurate în rușine,
ci ca pe vase fragile,
pe care doar iubirea adevărată
le poate ține fără să le spargă


și când va fi vremea
să slobozească tăcerea-rădăcină,
să fie doar în fața Ta,
sau
în fața unei inimi
care știe să țină durerea în palme
fără să-i ceară explicații.