uneori vine solul iubirii
cu mâinile goale și ochii plini de lumină neînțeleasă,
ca un înger rătăcit prin arhiva sufletului meu.

își deschide tolba la ușa timpului,
iar din ea cad, unul câte unul, anii
care n-au învățat niciodată să plece.

citesc pe buze semnele tale vechi,
litere în care se ascunde o lume,
ca o frunză închisă între paginile unui basm.

mă caut pe mine în zâmbetul tău,
și nu știu dacă sunt chip sau amintire,
sau doar o umbră care te visează dincolo de margini.

pământul se pleacă, obosit de dragoste,
iar eu, din fiecare fir de iarbă,
ridic o rugăciune pentru atingerea ta.

magia ta e o rochie cusută din stele,
pe care o porți când lumina adoarme,
iar tăcerea se preface în cântec.

drumul până la tine e un fluviu de aer,
trec pe deasupra lui ca un gând
care a uitat să se stingă.

sub tălpile mele, universul tresare —
focul își amintește de primăvară,
și-n soba inimii mele,
flăcările scriu poeme despre chipul tău.

mă întreb dacă iubirea e o întâmplare sau o lege,
dacă soarele se topește doar pentru a ne lumina o clipă,
sau dacă noi suntem lumina care-l visează.

rămân acolo, între două respirații,
unde tot ce atingi se preface în aur,
și tot ce iubesc se întoarce la tine.