Ia și tu niște stropi căzuți
din cascada asta de cuvinte,
poate o bucată de rouă;
construiește un discurs dichisit,
dacă pui o ghirlandă la gâtul formei,
miezul chiar nu contează.

Cuvântul e sămânță divină;
nu-l pot risipi la talcioc.
Mai bine cuvinte puține,
în inima omului să-și găsească un loc.

Uite ce frumos!
Mai adaugi o stea, un fir aurit,
un fluture colorat,un curcubeu,
o umbră de emoție, un tuș de iubire,
un pic de bucurie;
curat, luminos, decorat prețios.

Hai, are să iasă o maramă frumoasă,
numai bună de-o purtat poezia-mireasă.

Astfel de sfaturi nu ascult;
vreau să expun cuvântul nud,
să fac din el un templu sacru,
nu doar un cuget simulacru,
să fie viu și să rodească,
în minți, în inimi să-nflorească,
să dea noi sensuri și să crească,
misterul lumii s-adâncească.

Iar poezia cea aleasă
o vreau vestală, nu mireasă.

Crezi că mințile sunt dispuse
să cearnă straturi suprapuse,
să facă puzzle-uri și-apoi
să rătăcească-n labirint greoi?
Fii serios! E de prisos.

Mai bine ia de-aici o rimă,
pune-o la coadă,
ca să prindă,
să sune lin
și cristalin.
Ar fi sublim!

Poate voi pune și o rimă,
dar nu să sune când se plimbă
tot gudurând și dând din coadă
cățeii lumii prin ogradă,
ci ca să cânte-un cântec care
să tulbure, să înfioare,
să-nalțe sfera plutitoare.

Hai, nu mai fi așa de aspru;
nu vrem să ne legăm la cap, să înnodăm,
să căutăm un sens ascuns, greu de pătruns.

Ei bine, dacă vreți așa,
nu vă bazați pe pana mea,
căci nu-mi voi irosi cerneala
brodându-i miresei năframa.